Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Franţa cere Uniunii Europene să sprijine mişcarea pentru democraţie din Republica Belarus

capture_decran_2020-08-17_a_19.45.44.png

Preşedintele belarus Aleksandr Lukaşenko, la putere de aproape 30 de ani.
Preşedintele belarus Aleksandr Lukaşenko, la putere de aproape 30 de ani.
Image source: 
SPUTNIK/AFP

Franţa, prin vocea preşedintelui francez Emmanuel Macron, cere Uniunii Europene să se mobilizeze în favoarea sutelor de mii de persoane care manifestează în Republica Belarus împotriva preşedintelui Aleksandr Lukaşenko. În paralel presa franceză publică numeroase mărturii legate de brutalitatea cu care „ultimul dictator” din Europa, preşedintele Lukaşenko, îi reprimă pe manifestanţi şi opozanţi.

Poate că nu întîmplător presa franceză publică în această perioadă atît de multe mărturii şi detalii despre barbaria cu care poliţia şi forţele speciale ale dictatorului de la Minsk îi arestează, practic la întîmplare, pe manifestanţi, îi brutalizează pe cei deţinuţi de fapt în mod ilegal, îi bat şi uneori îi torturează.

De aproape doi ani diverse grupuri şi mişcări extremiste din Franţa, troţkişti şi radicali de stînga, islamişti radicali şi anarhişti, huligani şi aşa-zişi antirasişti justiţiari vor să demonstreze că poliţia franceză este în mod „structural” brutală, rasistă şi violentă. Dosarele speciale legate de mişcarea pentru democraţie din Republica Belarus, apărute în Le Figaro, Le Monde, Libération, la Croix precum şi în alte publicaţii, amintesc însă opiniei publice ce înseamnă cu adevărat o poliţie brutală, pusă în slujba supravieţuirii politice a unui dictator.

Citez din mărturia unei tinere profesoare din Republica Belarus, Viktoria, mărturie publicată de cotidianul de stînga Libération: „Singurele persoane pe care le cunosc şi care îl sprijină încă pe Lukaşenko sunt bunicii mei, cărora le este frică de schimbare. Mie îmi este greu să-mi imaginez viitorul, dar noi am ajuns la limita suportabilităţii. Multă vreme am tăcut, iar acum, cînd am votat pentru un alt candidat, votul nostru nu este luat în consideraţie. Ceea ce vrem, este să fie pace.”

Nimeni nu poate prevedea cum va evolua situaţia din această fostă republică sovietică numărînd peste nouă milioane de locuitori, independentă din 1991 şi condusă cu o mînă de fier de un adevărat dinozaur al epocii comuniste, Aleksandr Lukaşenko. Sunt semne evidente în orice caz că populaţia a depăşit acel stadiu în care frica de represalii este mai puternică decît dorinţa de schimbare. Diverse informaţii legate de unele demisii din interiorul regimului indică faptul că dictatorul de la Minsk nu mai dispune de forţa represivă de pînă acum. Metodele sale de guvernare au suscitat deja oprobiul Uniunii Europene care a decretat sancţiuni împotriva regimului de la Minsk. În 2016, însă, pe fondul crizei din Ucraina, europenii au renunţat la sancţuni, crezînd că Lukaşenko ar putea totuşi să se schimbe… Dar în prezent nu mai încape nici o îndoială, el este cel care trebuie schimbat, altfel spus înlăturat, pentru ca viaţa celor peste nouă milioane de belaruşi să devină respirabilă. De notat însă că Aleksandr Lukaşenko rămîne inflexibil, că refuză orice mediere internaţională în contextul acestei crize şi că aşteaptă un ajutor din partea lui Vladimir Putin pentru a-şi readuce la ascultare populaţia.

Cotidianul de dreapta Le Figaro publică un portret al opozantului Serghei Tihanovski care împreună cu soţia sa Svetlana, traducătoare şi profesoară de engleză, au devenit simbolurile luptei pentru democraţie şi schimbare. În vîrstă de 42 de ani, Serghei Tihanovski, a devenit popular în primul rînd ca blogger. Iar după arestarea sa Svetlana a preluat ştafeta contestaţiei prezentîndu-se la alegerile prezidenţiale. Svetlana, în vîrstă de 37 de ani, este comparată acum cu Jeanne d’Arc, rol pe care şi l-a asumat prin accident, după ce Lukaşenko l-a arestat pe soţul ei şi l-a împiedicat să se prezinte la scrutinul prezidenţial.

Cotidianul Le Monde a publicat săptămîna trecută mărturiile unui jurnalist rus, Nikita Telîzhenko, arestat, molestat, bătut şi deţinut în mod ilegal timp de mai multe zile de poliţia belorusă. Între timp, dat fiind că este rus, a fost eliberat, ceea ce i-a permis acum să povestească pe larg coşmarul pe care l-a trăit şi mai ales tot ceea ce a văzut în diferitele centre de detenţie. El descrie cu lux de amănunte umilinţele şi violenţele îndurate, cum a fost obligat să păşească peste corpurile altor oameni arestaţi şi înghesuiţi cîte treizeci în celule prevăzute pentru două persoane…

Mulţi dintre poliţiştii şi agenţii pe care i-a văzut în acţiune sunt descrişi ca fiind „complet sadici”, alţii pur şi simplu sunt legaţi de regimul lui Lukaşenko şi ştiu că prăbuşirea acestuia ar însemna şi sfîrşitul privilegiilor pentru ei. Un „infern”, un „delir” - cu astfel de termeni descrie jurnalistul rus cele trăite şi cele văzute.  Şi probabil că povestea sa este şi cea a celorlalţi peste şase mii de manifestanţi arestaţi de regim. Unii dintre ei au fost între timp puşi în libertate, şi cu siguranţă că mărturiilor lor nu vor face decît să pună în lumină şi mai bine caracterul odios al dictaturii din Republica Belarus.

Poate că evenimentele din Republica Belarus îi va face şi pe unii francezi să mediteze mai mult la sensul cuvintelor atunci cînd îl acuză pe Emmanuel Macron că ar avea tendinţe autoritare, ba chiar dictatoriale, şi că poliţia franceză ar fi expresia brutalităţii însăşi. Un stagiu lingvistic în Belarusia pentru cei care nu cunosc sensul cuvintelor ar fi binevenit.