„Dacă nu trăieşti liber, ce rost mai are să trăieşti?” Această frază, reprodusă de cotidianul Le Parisien, îi aparţine desenatorului Riss, grav rănit în urma atentatului, dar care a scăpat cu viaţă. Miercuri 9 septembrie, invitat la bară în cadrul procesului, el şi-a exprimat regretul că revista Charlie Hebdo nu a fost sprijinită de o parte a stîngii franceze în ceea ce presa numeşte „afacerea caricaturilor.” Este vorba de publicarea, în 2006, a unor caricaturi vizîndu-l pe profetul Mohamed dar mai ales denunţînd fanatismul islamist, caricaturi pe care o parte din stînga franceză le-a dezavuat.

Desenatorul Riss nu este singurul intelectual în Franţa care denunţă o anumită laşitate a unei părţi a stîngii franceze. În istoria Franţei stînga este cea care a purtat stindardul laicităţii şi al dreptului de a critica religiile. Stînga este cea care a denunţat continuu integrismul catolic şi controlul pe care biserica catolică îl avea asupra minţilor şi asupra societăţii. De unde întrebarea legitimă: ce s-a întîmplat după al doilea război mondial, şi mai ales în ultimele trei sau patru decenii, cu această stîngă devenită brusc clementă cu religia musulmană şi implicit cu islamul politic?

Desenatorul Riss, ca şi un alt supravieţuitor al masacrului, Fabrice Nicolino, specialist în ecologie, oferă un început de răspuns. Citez din ce spune desenatorul Riss în cotidianul Le Parisien: o parte a stîngii vede în islamul politic „un sistem politic alternativ la o social democraţie căreia îi detestă natura.” Acestă afirmaţie merită nuanţată. De fapt, stînga revoluţionară franceză consideră că proletariatul tradiţional nu mai poate fi forţa capabilă să distrugă capitalismul, şi şi-a căutat un noi „trupe de asalt” capabile să se opună globalizării liberale. Iar aceste noi trupe sunt un fel de alianţă între masele le imigranţi, islamul radical şi minorităţile în căutare de recunoaştere a drepturilor lor. Ori, exact acea stîngă care s-a luptat împotriva opresiunii catolice, vede acum în Islam o religie a oprimaţilor, de unde refuzul de a analiza critic derivele islamului radical în Franţa şi chiar islamizarea unor cartiere unde comunitatea musulmană a devenit majoritară.

Fabrice Nicolino compară atitudinea adoptată astăzi de o parte a stîngii cu poziţia pe care o avea la jumătatea secolului trecut stînga franceză faţă de stalinism, cînd afost incapabilă să se raporteze critic faţă de crimele lui Stalin şi faţă de enormele sale erori. „Libertatea nu se discută, se apără. Iar pentru apărarea libertăţii trebuie să-ţi asumi riscuri” a mai declarat Fabrice Nicolino. Citez şi din ceea ce mai spune desenatorul Riss: „Ceea ce regret este că oamenii au devenit atît de puţini combativi în apărarea libertăţii. Ei cred că libertatea cade din cer, ori gradul nostru de libertate în Franţa este ceva excepţional. Este rezultatul unor lupte duse timp de vieţi întregi. Nu trebuie niciodată să regretăm că ne batem pentru libertate.”

În consens cu ceea ce spun cei doi supravieţuitori ai masacrului comis în redacţia revistei Charlie Hebdo, istoricul şi eseistul Jacques Juillard deplînge un anumit regres pe care îl constată în Franţa, regresul în ce priveşte apărarea principiilor universaliste. Şi el denunţă laşităţile unei părţi a stîngii care l-a apărat pe Stalin, apoi l-a apărat pe Mao, iar acum cauţionează islamul radical. Un anumit spirit republican pare să fie pus la grea încercare, ba chiar sunt semne că el este în declin fiind atacat din multe direcţii, mai arată Jacques Juillard. Citez dintr-unul din articolele sale publicate recent în Le Figaro: „Ca să obţină iertarea întrucît ieri s-a supus colonialismului şi că a fost absentă din luptele anticoloniale, sau, ceea ce este şi mai mizerabil, în speranţa obţinerii unor voturi musulmane, această stîngă nu ezită să-şi renege chiar şi fundamentele, iar apoi se miră că o criticăm.”

Personal constat că uneori, atunci cînd stînga tace, sau intelectualii de stînga tac, sunt cauţionate dictaturi macabre (cum a fost cea stalinistă sau maoistă) sau ideologii criminale, cum este astăzi islamismul.