Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Summit China – Uniunea Europeană într-un context de acumulare a multor litigii

capture_decran_2020-09-14_a_19.39.01.png

Preşedintele Consiliului european, Charles Michel, în aşteptarea teleconferinţei cu Xi Jinping, 14 septembrie 2020.
Preşedintele Consiliului european, Charles Michel, în aşteptarea teleconferinţei cu Xi Jinping, 14 septembrie 2020.
Image source: 
France 24

Uninunea Europeană îşi propune misiunea dificilă de a prezerva parteneriatul economic cu China dar cu mai multă luciditate şi prudenţă într-un moment de acumulare fără precedent a divergenţelor dintre dintre occidentali şi chinezi. Un summit prin metoda teleconferinţei s-a derulat luni 14 septembrie  cu participarea preşedintelui chinez Xi Jinping şi a principalilor responsabili ai Uniunii Europene. Germania, care asigură în prezent preşedinţia Uniunii Europene, prevăzuse iniţial acest summit la Leipzig, cu prezenţa tuturor şefilor de stat şi de guvern ai ţărilor membre ale Uniunii Europene. Epidemia de coronavirsul, pornită de altfel din China, a perturbat însă peisajul diplomatic internaţional precum şi practicile tradiţionale ale diplomaţiei.

Cancelara Angela Merkel avusese intenţia de a organiza un summit excepţional, în vederea unui reset, ca să folosesc un termen anglo-saxon, a relaţiilor dintre China şi Uniunea Europeană. În contextul în care China se află în plin război rece, sau mai precis în plin război economic cu Statele Unite, Uniunea Europeană încearcă să manevreze în aşa fel încît să nu se lase aspirată de acest conflict. Sloganul europenilor, astăzi, ar putea fi cam acesta: să cooperăm cu China acolo unde este posibil, să fim fermi dacă este necesar.

În urmă cu 40 de ani China a însemnat un El Dorado pentru occidentali care şi-au instalat în această ţară zeci de mii de intreprinderi. China a fost atunci un partener ideal, cu atît mai mult cu cît nu se amesteca prea mult în afacerile internaţionale şi nu încerca să-şi impună regulile pe planetă. Statele Unite au pledat, în virtutea acestui stil docil al chinezilor, pentru primirea Chinei în Organizaţia Mondială a Comerţului, ceea ce a permis o interconectare profundă a economiei americane cu cea chineză. Treptat însă China a devenit, din partener, un veritabil concurent, mai ales că a asimilat cu rapiditate tehnologia occidentală. Iar de la venirea la putere a lui Xi Jinping, în 2013, China a început să se poziţioneze tot mai mult ca un rival sistemic. Altfel spus să promoveze în lume un model hegemonic care nu le mai convine occidentalilor.

De la statului de rival la cel de adversar nu mai este decît un pas. În Statele Unite, preşedintele Donald Trump a făcut acest pas şi a început operaţiunea de deconectare a celor două economii, pentru a evita mai multe lucruri, printre ele dominaţia tehnologică a Chinei.

Doreşte oare, China, să-şi impună voinţa pe plan internaţional, aşa cum încerca Uniunea Sovietică să sovietizeze cît mai multe ţări pe cît mai multe continente în speranţa că într-o bună zi comunismul va triumfa planetar? Există editorialişti în Franţa, cum ar fi Christophe Barbier, care se tem de acest lucru. China rămîne o ţară comunistă care s-a adaptat la capitalism, dar ale cărei practici în materie de guvernare sunt diametral opuse faţă de cele occidentale şi ale lumii democratice. Americanii le reproşează acum chinezilor că au „furat” tehnologia occidentală cu scopul de se impune ca primă putere economică, militară şi tehnologică a lumii.

Dar oare nu acesta a fost proiectul Chinei de la bun început, de cînd a ieşit din izolare şi s-a deschis spre lume? Jurista Isabelle Feng, colaboratoare ştiinţifică a Universităţii libere de la Bruxelles, arăta în cursul acestei veri într-un articol publicat în Le Monde că actuala strategie a Chinei a fost teoretizată încă de la începutul secolului al XIX-lea. În China, spune ea, toţi şcolarii ştiu cine este Wei Yuan, strateg neo-confucianist care a trăit între 1794 şi 1857. El îi considera pe străini drept „barbari” (ceea ce era în acord şi cu gîndirea împăraţilor chinezi) şi-a învăţat compatrioţii cum să intre în posesia tehnologiei superioare a „barbarilor” pentru a-i domina ulterior.

Sigur, dacă ne referim la istorie, putem spune că poporul chinez a rămas traumatizat în urma modului în care s-au purtat pe teritoriul său, timp de trei secole şi jumătate, portughezii, olandezii, spaniolii, britanicii, japonezii… Într-un fel, însă, occidentalii şi-au răscumpărat păcatele ajutîndu-i pe chinezi să ajungă la o anumită prosperitate. Ceea ce afirma şi preşedintele Emmanuel Macron în cursul unei întîlniri cu omologul său chinez Xi Jinping: în trei decenii, în jur de opt sute de milioane de chinezi au profitat de exporturile masive ale Chinei în străinătate şi au ieşit din condiţia de sărăcie, chiar de subnutriţie.

Nu este exclus ca preşedintel Xi Jinping, aflat în căutare de aliaţi, să încerce să le explice europenilor că în nici un caz China nu este un adversar, că nu doreşte decît prosperitate pentru toţi precum şi multilateralism, cu condiţia ca nimeni să nu i se amestece în treburile interne. Ori, tocmai aceste „treburi interne” îi îngrijorează acum pe occidentali, mai precis represiunile de la Hong Kong sau cele îndreptate împotriva minorităţii uigure… China a devenit agresivă cu vecinii ei, a provocat incidente militare cu India, decretează sancţiuni celor care au relaţii prea strînse cu Taiwanul…  Implicit, China mai pretinde că modul ei de guvernanţă este superior şi mai eficient decît democraţia de tip occidental. Pînă la urmă, în conflictul civilizaţional dintre Occident şi China întrebarea cea mai acută este aceasta: este acceptabil ca un stat comunist şi totalitar să-şi asume la un moment dat leadership-ul mondial?