Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cronica bilingvă / la chronique bilingue N° 199: Da de ce une chronique franco-roumaine ?

Veți fi băgat de seamă că aceste cronici bilingve pe care, à l’initiative de Radio France internationale, vi le înfățișez de, ia te uită ! șapte ani deja, sont souvent redevables à l’actualité et, en toute franchise, même lorsqu’il est question de domaines aussi intemporels cum sunt cobza, muștarul de Dijon, strada Termopile de la Paris sau băile Moneasa, le sujet est en rapport avec un de ces petits événements de la vie de tous les jours à même de nous distraire et de nous instruire.

Așa și azi. Acum câteva zile au fost „transferate”, pour reprendre la formule officielle, la Panteon rămășițele scriitorului Maurice Genevoix, scriitor meritoriu de mâna a doua – precizez că din cei câțiva scriitori care se află astăzi la Panteon, numai Victor Hugo a fost înmormântat aici. Les autres, et Maurice Genevoix ne fait pas exception à la règle, ont été « transférés » ici lorsque les héritiers ne s’y sont pas opposés, cum a fost cazul cu Camus. Il s’agit donc de « récupérations » politiques tardives, en désespoir de cause, din lipsă de mușterii și pentru că puterea nu mai are a se teme de autoritatea unor scriitori morți și îngropați. Și cum, zilele acestea, citeam într-un jurnal al lui Thomas Mann o notă privind sărbătorirea națională, în 1932, a lui Gerhart Hauptmann care împlinea 70 de ani, dont les nazis n’ont pas trouvé bon de fêter les 80 ans, mă bate dintr-o dată un gând pe care ași vrea să-l supun privirii dumneavoastră critice.

En avril de cette année, 2020, Jean-Marie Gustave Le Clézio, un des deux prix Nobel de littérature française encore en vie, a fêté ses 70 ans dans une indifférence des autorités et des médias și o tăcere care ar fi fost, presupun, absolută, dacă scriitorul n-ar fi avut prudența să publice, la începutul anului, o carte de amintiri : „Chanson bretonne”. Veți spune, poate, că e vina pandemiei et qu’il n’est pas séant de s’occuper de littérature dans des conditions d’affolement sanitaire. Nenni. Voyons ce qui a été fait en 2015 pour les 70 ans de l’autre prix Nobel de littérature, Patrick Modiano. Câteva articole prin reviste, câteva firave emisiuni de radio, altfel spus o sărbătoare de intelectuali, și, în presă, ecouri cu mult mai firave decât cele ale unui meci din campionatul european.

Și-n România ? C’est du pareil au même ! avec peut-être cette particularité qu’un bruit retentit plus fort dans une boîte de résonnance plus petite. Nos grands écrivains nous les avons fêtés toujours en petit comité : les 70 ans de Buzura, care n-a apucat să împlinească 80 de ani, cei 80 și apoi 85 de ani ai lui Nicolae Breban și Eugen Simion, în noiembrie trecut cei 80 de ani ai lui Nicolae Manolescu, toți stâlpi incontestabili a ceea ce se numea pe vremuri o cultură națională, comme le sont, en France, Le Clézio et Modiano. A y regarder de plus près, on dirait que ces auteurs vivent dans des villages sans maire, sans drapeaux, sans fanfare fût-elle des pompiers ou de la poste, că trăiesc, s-ar spune, într-un sat fără câini și unde nimeni nu face nod la ață…

Problema care se pune, veți fi înțeles, e alta și cu bătaie mult mai lungă. De ce avem, la diferite competiții sportive, echipe naționale, dont le pouvoir honore les victoires avec des défilés sur les Champs Elysées, et rien de tel pour les victoires de la culture nationale ? Où sont les cortèges populaires avec, à leur tête, les représentants de l’Etat, qui accompagnaient jadis les cercueils de Victor Hugo, d’Emile Zola ou de Paul Valéry ? Où sont ceux qui rendaient un hommage national en 1961 à Sadoveanu, en 1980 à Arghezi ?   Qu’est-ce qui a disparu ?

Nu mai avem oameni de cultură de importanță națională ? Au dispărut națiunile ? Au dispărut autoritățile naționale, care nu solicită sufragiile unor  boșimani sau locuitorilor de la rive occidentale du lac Victoria-Nyanza, cum ar spune Proust, ci nouă, celor uniți prin limbă, istorie și cultură ? Un fel de a spune, în limbaj politic, corpului electoral că, dintr-o perspectivă modernă și progresistă, a fi francez, român, locuitor de pe malul occidental al lacului Victoria-Nyanza, cum ar spune Proust, al lacului Titicaca sau a mării Bering e totuna.

Ce qui m’embarrasse dans la mesure où il est question du principe même de ces chroniques. Pourquoi franco-roumaines ? Waarom konușmazdim ișida bhașa vse pakaru ? o cronică olandezo-turco-uzbeco-bengali-ruso-maori.

„This is the question” – nu ?

Vă las să reflectați singuri la această „question” : de ce Panteonul nostru nu mai suportă decât „transferuri”.