Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cronica bilingvă / La chronique bilingue N° 198: Despre cobză "et vielle"

la_tour_-_le_vielleur_mbar_20140803.jpg

"Le Vielleur", tablou de Georges de La Tour, Muzeul de artă de la Nantes.
"Le Vielleur", tablou de Georges de La Tour, Muzeul de artă de la Nantes.
Image source: 
Muzeul de artă de la Nantes

Un tablou de la Muzeul de Artă de la Nantes, qui possède trois toiles de Georges de La Tour, dont celle  de ce musicien aveugle, mă îndeamnă să cred că n-ar fi nepotrivit să evoc astăzi un instrument necunoscut în Europa de est și care face parte din patrimoniul cultural francez puisqu’il accompagnait souvent, pendant tout le Moyen Age, ces poètes ambulants qui parcouraient les territoires de la future France.

La vielle, cuvânt pe care, neavând o realitate locală pe care să se sprijine, dicționarul francez-român îl preia ca atare : vielă, este o cutie de rezonanță bombată cu un gât pe care stau întinse un număr variabil de corzi, dintre care numai două trec pe sub niște clape. Apăsând corzile, acestea le reduc lungimea et modifient l’amplitude des vibrations pour permettre à une petite roue en bois, que l’on fait tourner à l’aide d’une manivelle, de produire des sons différents. Les effets musicaux obtenus sont minces mais suffisants pentru că rostul lor e să însoțească recitarea. Când, la sfârșitul Evului mediu, Guido de Arezzo născocește portativul permițând muzicii să se emancipeze și să devină independentă, les musiciens, à la recherche d’instruments à même de mieux répondre à cette ambition, abandonnent la vielle.

Au XVIIe siècle, lorsque Georges de La Tour s’y intéresse, elle est l’instrument des aveugles, manivela și clapele avantajându-i pe cei care și-au pierdut vederea. Între 1620 și 1630,  Georges de La Tour, fără îndoială unul din artiștii plastici cei mai tulburători du Grand siècle, pe care l-ași putea numi „pictorul luminii nevăzute”, consacră mai multe pânze tocmai acestor orbi care mânuiesc un instrument de altădată, un instrument pe care bine văzătorii, les gens des temps nouveaux et d’une nouvelle musique, nu-l acceptă decât dacă e mânuit de orbi – ce qui fait le sujet de cette  formidable toile du Musée Paul Getty de Los Angeles : « La Rixe des musiciens » où le joueur de vielle a déjà les traits d’une exceptionnelle expressivité des saints que Georges de La Tour s’apprête de peindre. Tabloul ar merita fără îndoială, o discuție mai largă. mult mai largă decât cea care ne este îngăduită aici.

Viela a dispărut deci din arsenalul instrumentiștilor de azi deși, după cum se vădește, există în jurul ei o aură, un parfum de epocă qui, à première vue, pourrait paraître inutile, à même d’offrir uniquement des plaisirs archéologiques. A cela près que le monde tel que nous le connaissons et dont nous exploitons les ressources sans pouvoir en changer les lois, lumea noastră e astfel alcătuită încât, așa cum sistemul nostru genetic păstrează trecutul dând temei existențelor individuale care nu sunt, spune poetul, qu’une ombre sur l’eau, tot astfel suntem, vrând-nevrând, clădiți în cuget de aceste particule durabile ale genomului nostru cultural fără de care ne naștem schilozi, atteints de maladies civilisationnelles génétiques...

Que seraient les Roumains sans la cobza – băgați de seamă că limba franceză e nevoită să preia cuvântul ca atare, cum face și româna  cu vielă – la cobza, qui n’est plus fonctionnelle dans les formations folkloriques d’aujourd’hui, je le reconnais, mais sans laquelle tout un pan de la civilisation roumaine s’écroulerait. Voilà pourquoi simt mai mult decât un fel de bucurie națională, de recunoștință mioritică..., iată de ce mă simt mai întreg, si je puis dire, când cobza urcă pe scenă împreună cu grupul „Trei parale” – il n’est pas le seul à lui donner droit de cité mais la vocation, cum ași putea să-i spun ? de génétique civilisationnelle du groupe Trei parale est durable et programmatique.

Și dintr-o dată se naște în mine o cumplită invidie. Cobza scriitorului fiind cuvântul, visez la un proiect editorial care să ceară câtorva autori de azi, o schiță, o nuvelă, un cât de firfiric de literatură scris în limba veche și-nțeleaptă, un petit air de vielle, au risque, comme dans le tableau de Georges de La Tour, d’exciter la colère des joueurs de flûte à bec, mânia celor care, mulțumindu-se cu lumina dinafara lor, se-nverșunează împotriva celor cărora lumina le vine dinlăuntru.