Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cronica bilingvă / La Chronique bilingue N° 201 : Însemnătatea de l’insignifiant « e » muet

În Franţa lumea culturală este profund decepţionată întrucît teatrele, cinematografele şi muzeele nu se vor mai deschide pe 15 decembrie, dată preconizată iniţial de executiv decît dacă epidemia de coronavirus ar fi dat înapoi… Sectorul cultural este din nou primul penalizat într-o ţară în care, după unii experţi, cultura aduce mai mult la buget decît industria automobilului. Despre cultură va fi vorba şi în cronica bilingvă următoare. Mai precis, vom afla cîteva lucruri esenţiale despre cum generalul De Gaulle, de la moartea căruia s-au împlinit toamna asta 50 de ani, ştia să apere ideea de cultură.

 

In luna noiembrie a fiecărui an, plus divisée que jamais depuis qu’on la veut multiculturelle et qu’elle ressemble à un puzzle dont personne ne réussit à assembler les morceaux qui se fracturent dès qu’on les touche, Franța reușește pentru câteva ceasuri să-și regăsească o relativă coerență evocând figura generalului de Gaulle, născut în noiembrie 1890 și mort în noiembrie 1970. Gerbes sur sa tombe, honneurs militaires au pied de la Croix de Lorraine et discours.

Uitându-se oportun că a fost omul cel mai urât din Franța, hulit în 1940 și practic alungat de la putere în 1969 de poporul suveran, le même peuple souverain l’encense aujourd’hui pour maints mérites exceptionnels, certes, dont je ne suis pas certain că generalul de Gaulle le-ar considera mai însemnate decât unul anume, despre care se vorbește mai puțin, et pour cause : il soulèverait aussitôt un tollé de ces « minorités agissantes », comme on les nomme, pour lesquelles la France n’est qu’un terrain vague où chacun peut planter sa tente où bon lui semble, în numele declarației universale a drepturilor omului care sunt însă și ale… cetățeanului. Opportunément, les partisans du mondialisme se opresc la primul paragraf al documentului emblematic din 1789 și nu știu ce oboseală a minții îi împiedică să ajungă la al treilea : « Le principe de toute Souveraineté réside essentiellement dans la Nation ».  

Aici lucrurile se-ncurcă și în omagiul adus și anul acesta generalului de Gaulle il m’est difficile de ne pas percevoir nostalgia după o Franță care parcă nu mai este.

Ași începe cu o anecdotă. Fire timidă și, spune-se, de-o deosebită emotivitate, când i-a fost prezentat generalului de Gaulle, Eugen Ionescu s-a pierdut cu firea. Au lieu de s’adresser avec la formule convenue : « mon général », il l’a appelé « maître », maladresse dont il était peu fier, pour apprendre par la suite que le chef de l’Etat en avait été ravi : în sfârșit cineva, și nu oricine, un scriitor de seamă, recunoștea în el nu omul politic, care trebăluiește în contingențele perisabile ale cotidianului, mais l’auteur et l’homme de culture qu’il voulait être.

La raison de cette ambition de de Gaulle est bien compréhensible dacă ne aducem aminte de discursul său din 15 mai 1965 de la Bourges : « La culture, spunea, dans notre monde moderne, ce n’est pas seulement un refuge et une consolation au milieu d’un temps qui est essentiellement mécanique, matérialiste et précipité. C’est aussi la condition de notre civilisation, parce que, si moderne qu’elle puisse être, et plus moderne encore qu’elle doive être, c’est toujours l’esprit qui la commandera. La culture domine tout. Elle est la condition sine qua non de notre civilisation d’aujourd’hui, comme elle le fut des civilisations qui ont précédé celle-là. »

Pentru cel care dotase Franța cu arma nucleară, puterea acestei țări, son « rayonnement », nu era nici economică, nici militară, ci înainte de toate culturală. Ori cum cultura unei națiuni – pour reprendre les termes de cette fameuse déclaration des droits de l’homme et du citoyen – este limba, autorul celebrelor Mémoires de guerre și Mémoires d’espoir socotea de datoria lui să apere limba franceză de anglicismele care încă de pe atunci cotropeau lumea.  « J’ai constaté notamment dans le domaine militaire un emploi excessif de la terminologie anglo-saxone, îi scria într-o corespondență oficială din 19 iulie 1962 de Gaulle ministrului apărării Pierre Messmer. Je vous serais obligé de donner des instructions pour que les termes étrangers soient proscrits chaque fois qu’un vocable français peut être employé. » Adăuga, scris de mână : « C'est-à-dire dans tous les cas ».

Iată de ce când, în 1963, s-a pus problema numelui pe care urma să-l aibă viitorul avion supersonic franco-britanic, une polémique est née : devait-on écrire Concorde avec un « e » à la fin, comme en français sau fără acest « e » mut, ca în engleză. Charles de Gaulle tenait tellement à son « e » muet que le projet risquait d’être abandonné. Finalement après une bataille de dix mois quand même, ministrul britanic al tehnologiei, Tony Benn, a anunțat că avionul supersonic franco-britanic se va numi Concorde, ortografiat cu « e » la sfârșit și că va fi ortografiat așa și pe aparatele engleze.

De aceea, amintindu-mi încercările pe care le-am trăit într-o perioadă « que les moins de vingt ans ne peuvent pas connaître », mă gândesc că n-ar fi rău ca tinerele generații să afle din gura generalului de Gaulle că „e”-ul mut contează enorm, că nu e totuna dacă scriem cu î din i sau cu â din a, et que ce n’est pas innocent si nous faisons pourrir notre langue cu „brand” „shopping” și alte asemenea „implementări”.