Zece ani de la izbucnirea „primăverii arabe” – bilanţ dramatic şi multă disperare

Totul a început, să ne amintim, pe data de 17 decembrie 2010 într-un mic oraş din centrul Tunisiei, Sidi Bouzid, unde un vînzător ambulant de 26 de ani, Mohamed Buazizi, excedat de mizerie şi de hărţuirile poliţiei, şi-a dat foc. Nimeni nu va putea explica niciodată de ce acest eveniment şi nu altul a fost picătura care a vărsat paharul. Şocul emoţional provocat de acest act disperat s-a transformat într-un fel de tsunami social, iar reţelele de socializare au avut un imens rol mobilizator.

Cum s-a mai întîmplat şi în alte ţări în context revoluţionar, frica a dispărut ca prin farmec şi oamenii au ieşit în stradă decişi să provoace o schimbare. Tunisienii au lansat şi formula care urma să fie preluată apoi şi în Libia, şi în Siria şi în Egipt: „degajă”, în sensul de „cară-te”. Sub presiune populară, au plecat rînd pe tînd de la putere preşedintele tunisian Ben Ali, preşedintele egiptean Hosni Mubarak, preşedintele libian Muammar Gaddafi, preşedintele yemenit Ali Abdallah Saleh, preşedintele sudanez Omar el-Bechir… Cinci dictatori care, împreună, au totalizat o sută patruzeci şi şase de ani de exercitare a puterii…

Unda revoltelor s-a extins ulterior şi în Liban, şi în Irak, şi în Algeria, şi în Bahrein…

Dar bilanţul acestor mişcări este, astăzi, mai degrabă tragic. Arabii, şi mai ales tineretul arab, doreau mai multă libertate şi prosperitate. Unii doreau şi democraţie, precum şi mai multă justiţie socială şi eradicarea corupţiei. Din reportajele realizate în aceste ţări şi publicate în presa franceză, rezultă însă că astăzi lucrurile stau mai prost decît înainte. Tunisia a reuşit să se doteze cu legislaţii de natură să permită funcţionarea unor instituţii democratice, dar situaţia economică îi face pe tineri să-şi dorească un singur lucru: să plece în Europa sau în America de nord.

Egiptenii descoperă că aveau mai multă libertate pe vremea lui Hosni Mubarak decît acum, sub mareşalul Al-Sissi. Sirienii doreau să scape de dictatura familiei Assad dar s-au ales cu o ţară distrusă iar familia Assad continuă să se afle la putere. În Libia, prin intervenţie militară franceză şi britanică, megalomanul Muammar Gaddafi a fost lichidat, dar ţara este divizată şi confruntată cu spectrul haosului şi al războiului civil.

Sigur, plecarea de la putere a unor despoţi şi tirani a însemnat o mare victorie morală. Masele arabe au descoperit deasemenea că dispun de o forţă imensă, au văzut că dictatorii nu sunt invincibili… Dureroasă a fost însă o altă descoperire, şi anume aceea că libertatea nu aduce automat prosperitate. Mai există, în lumea arabă, şi acest crud paradox, şi anume că unii s-au revoltat nu în numele democraţiei, nici în numele libertăţii, ci pentru a instaura regimuri islamice, integriste, avînd Coranul şi legea islamică drept orizont. Nu întîmplător mulţi editorialişti consideră că acea primăvară arabă, trăită de milioane de tineri ca un veritabil extaz al libertăţii, s-a transformat în iarnă politică.

Dintre toate ţările prin care a trecut „primăvara arabă”, Siria prezintă peisajul cel mai dramatic: 380 000 de morţi şi milioane de refugiaţi sau exilaţi. Toate aceste răni nu vor fi vindecate decît, poate, după cîteva generaţii. Şi ceea ce s-a petrecut în Egipt le-a lăsat mai ales tinerilor un gust extrem de amar: în momentul cînd poporul egiptean a avut efectiv şansa de a-şi alege liber preşedintele, în 2012, cel desemnat a fost un islamist, lider al Fraţilor musulmani, cu un program de islamizare a societăţii.

Unii comentatori consideră că revoluţiile arabe au fost înfrînte din cauza lipsei de ajutor internaţional. Dar rămîne întrebarea: puteau interveni ţări occidentale în acest tumult cînd unele dintre ele erau foste metropole, foşti colonizatori? Nu ar fi fost acuzate ele, imediat, de neocolonialism, de neointervenţionism? Sigur, comunitatea internaţională nu a rămas inactivă, dar principala ei grijă a fost atunci este şi acum combaterea terorismului.

Cîndva revendicările de acum zece ani vor izbucni din nou, spun cunoscătorii lumii arabo-musulmane. O imensă ocazie de a schimba faţa lumii şi de a transforma întregul bazin al Mediteranei într-un spaţiu al democraţiei a fost însă ratată.