Partidul Comunist Francez: o sută de ani de existenţă şi decenii întregi de stalinism

În cărţile de istorie actul de naştere al Partidului Comunist Francez este redactat cam aşa: înfiinţat cu ocazia unui congres al mişcării muncitoreşti franceze, organizat în oraşul Tours între 25 şi 30 decembrie 1920, cînd majoritatea delegaţilor au aderat la Internaţionala comunistă fondată la Moscova de Lenin.

Dacă ne plasăm în atmosfera unei lumi traumatizată de primul război mondial, şi dacă ţinem cont de impactul internaţional al preluării puterii de către bolşevici în Rusia, putem înţelege fascinaţia a milioane de muncitori din lumea occidentală faţă de ceea ce Lenin, Stalin, Troţki şi alţi lideri numeau revoluţie comunistă. În mod sincer, milioane de oameni de pe planetă au crezut în utopia construirii unui paradis pe Pămînt pentru cei ce muncesc, a unei lumi fără exploatare şi fără exploatatori.

Partidul Comunist Francez a devenit însă, în lumea occidentală, cel mai înfeudat Moscovei şi a refuzat sistematic să vadă, în spatele propagandei sovietice, crimele de masă comise de bolşevici.

Maurice Thorez, secretar general al partidului între 1930 şi 1964, a fost un stalinist total. Mai puţin stalinist dar profund dogmatic a fost şi un alt lider, Georges Marchais. El considera bilanţul comunismului ca fiind „global vorbind, pozitiv” chiar şi după prăbuşirea sistemului în ţările Europei de răsărit. Cu greu, şi foarte tîrziu, Partidul Comunist Francez a abandonat doctrina dictaturii proletariatului şi a acceptat jocul democratic, ceea ce a făcut că în urma alianţei cu socialiştii să se regăsească de mai multe ori în guvrern, între 1981 şi 1984, iar apoi între 1997 şi 2002.

În timpul ocupaţiei naziste Partidul Comunist Francez s-a mobilizat exemplar, cu multe sacrificii, pentru eliberarea Franţei. Acesta este fără îndoială momentul cel mai glorios al formaţiunii şi el i-a conferit ulterior autoritate şi credibilitate. Numeroase avantaje sociale, în Franţa, sunt legate de asemenea de presiunile exercitate de acest partid.

În acelaşi timp vasalitatea sa faţă de Moscova rămîne stupefiantă. Mulţi dintre aderenţii partidului nu au suportat de fapt această înfeudare şi au preferat să părăsească partidul, în special în contextul unor evenimente precum înăbuşirea de către sovietici a revoltei maghiare din 1956, înăbuşirea Primăverii de la Praga în 1968, intrarea trupelor sovietice în Afganistan în 1979…

Este greu de înţeles, astăzi, de ce intelectuali şi artişti francezi remarcabili, aderenţi ai Partidului Comunist Francez, au scris ode pentru a-l slăvi pe Stalin deşi nimeni nu le punea vreun pistol la tîmplă. Poetul Louis Aragon a scris chiar şi un poem în care proslăvea poliţia politică sovietică… Greu de înţeles este şi faptul că o ţară ca Franţa, avînd prin execelenţă un renume de Republică a literelor şi a libertăţii de gîndire, a putut da naştere pe teritoriul ei unui partid devenit simbol al servituţii voluntare, al refuzului de a gîndi cu propriile sale minţi şi de a vedea monstruozităţi evidente. Comuniştii francezi au refuzat să vadă Gulagul sovietic, genocidul prin foamete comis de Stalin în Ucraina în anii 30, execuţiile în masă ordonate tot de Stalin în 1938… Cu aceeaşi supunere a acceptat şi justificat şi Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939, deci alianţa dintre Hitler şi Stalin…   

În prezent Partidul Comunist Francez numără 50 000 de membri dar reuşeşte să tipărească zilnic un ziar, L’Humanité. Recent, într-un interviu acordat revistei L’Express, preşedintele Emmanuel Macron afirma că poporul francez este unul al paradoxurilor. Istoria Partidului Comunist Francez confirmă din plin această aserţiune.