Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (202): De la Lascaux aux Champs Elysées

Bulevardul Champs-Elysées, decembrie 2020.

Senzație stranie, de parcă, la teatru, spectacolul a început dar mașiniștii au uitat să ridice cortina. Les comédiens jouent mais nous ne les voyons pas, nu-i auzim. Dumneavoastră care la Iași sau la Râmnicul Vâlcea, la Cluj, Timișoara, Buzău ou dans ce Bucarest qui pour les fêtes a revêtu un vêtement de lumière digne des  plus grandes villes européennes, cum ați putea să vă închipuiți ce e Parisul în acest sfârșit de an ?

Atunci când ieșiți seara la luminațiile sărbătorilor de iarnă, bucurându-vă de steluțele care s-au prins ciorchine în pomii de pe bulevard și se unesc în galaxii de jucărie ca să anunțe venirea stelei care sus răsare, cum să vă închipuiți les rues désertes d’une ville qui, à la tombée de la nuit, brille de tous ses feux pour personne : spectacle pyrotechnique pour aveugles, bal d’étincelles pour les taupes, un răsărit de galaxii privit de pe o planetă fără oameni… Vous me direz que ce n’est pas la seule bizarrerie d’une France pe care câțiva comentatori răutăcioși o numesc deja „Absurdistan”, nume pe care-l pot revendica legitim multe alte țări la fel de năuce.

Calificativul e poate prea aspru într-un moment où un virus rétif trouble ceux qui espéraient que la science nous apporterait des lendemains qui chantent, tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Și totuși e ciudat să vezi – à la télévision, parce qu’il nous est interdit de sortir dans la rue après huit heures du soir – mii de lumini jucăușe care, în pomii de pe Champs Elysées, la plus belle avenue du monde, n’est-ce pas ? se zbânțuie pentru nimeni, cogeamite bulevard pustiu...

Etrange année, vous en conviendrez, ce 2020 où il nous a fallu trouver des parades în măsură să ne ferească de o calamitate sanitară care n-ar trebui să ne surprindă, de felul celor pe care atâtea alte generații, moins armées que la nôtre, le-au înfruntat și biruit. Contraints de vivre au rabais, de réduire nos besoins à l’essentiel, nous trouvons l’inventaire complet de cet essentiel în documentul oficial care trebuie completat corect ca să putem ieși nepedepsiți din casă. Ni se pune la îndemână o foarte limpede imagine a ceea ce este omul în societatea noastră aproape post-modernă. Într-un cuvânt, suntem nici mai mult nici mai puțin decât „oameni ai muncii”, dont le seul devoir est de renouveller leur force de travail – comme on nous l’enseignait du temps où le marxisme offrait à nos dirigeants o „învățătură” științifică de care nu ne-am desprins, pare-se, cu totul și a cărei stafie, parfumată liberal și democratic, continuă „să bântuie prin Europa”  pour reprendre une formule consacrée.

Ne-am resemnat să mergem la locurile de muncă mai degrabă pe jos sau pe bicicletă, cu mașina dacă nu se poate altfel, pour éviter la cohue des transports publics, nous avons accepté de trimer masqués et en évitant nos camarades de travail, nous achetons en vitesse le nécessaire pour manger et pour boire... Ni s-a interzis să mergem la teatru și la cinema, în librării, mai întâi închise, apoi deschise cu restricții, nu mai putem răsfoi o carte, muzeele ne-au fost închise, ascultăm muzică doar pe disc și a fost nevoie de-un fel de luptă cu balaurul pentru ca bisericile în care pot încăpea sute de oameni să nu fie silite să primescă la slujbă doar 30 de persoane, ca în capelele de cartier.

L’une sur l’autre, « l’hommo faber » a pris le dessus sur « l’hommo sapiens », celui qui se nourrit de culture et qui fait briller son esprit même dans la plus profonde obscurité. Il dessinait des formes sur les parois des grottes fără să-i pese că-n întunericul de-acolo nimeni nu-i putea citi gândurile pictate pe piatră și despre care nu-și închipuia că vor străbate zeci de mii de ani și că, peste veacuri, învățații se vor strădui să le deslușească.

În felul lui, pictorul de la Lascaux și de la Altamira sau de la Chauvet, juca și el cu cortina coborâtă, refusant lui aussi, à sa façon, d’être un simple « hommo faber ». Sur les murs des cavernes, dans le noir qui les envahissait dès qu’il éteignait sa torche, il déployait son art pour personne, tout simplement parce que ces peintures devaient d’être là, et elles devaient être là parce qu’il était déjà, lui, un  « hommo sapiens » : il enterrait ses morts și se întreaba unde s-au născut și când luminile din cer.

Un fel de a vă spune că „steaua sus răsare” chiar și pentru cei care n-o văd.