Egiptenii s-au revoltat preluînd de fapt ştafeta revoluţionară de la tunisieni. În prezent, însă, în ambele ţări se vorbeşte despre un eşec al acestei primăveri arabe. Iar în Egipt mai mult decît în Tunisia pentru că în prezent puterea de la Cairo este mai represivă decît pe vremea lui Moubarak. „Pîine, libertate, demnitate!” strigau atunci manifestanţii pe străzile oraşului Cairo şi mai ales în Piaţa Tahrir devenită epicentrul mişcării contestatare şi simbol al unui început de eră.

Această piaţă în mijlocul căreia se află un obelisc vechi de 3500 de ani adus din Delta Nilului a fost însă renovată şi regimul instaurat de preşedintele Al-Sissi face tot posibilul ca amintirea revoltei să fie ştearsă. Au dispărut şi inscripţiile revoluţionare, iar un elan popular în favoarea libertăţii de genul celui care s-a produs în urmă cu zece ani este de neconceput în prezent. Al-Sissi a declarat de altfel că nu va permite niciodată să apară din nou o mişcare precum cea din 2011, motiv pentru care despre această revoluţie nu se mai aminteşte nimic, nici în manuale, nici la televiziune, nici în presă…

În urma unei modificări a Constituţiei Al-Sissi poate rămîne la putere pînă în 2034. Ambiţiile sale se înscriu deci într-o perspectivă largă. El a lansat cîteva şantiere efectiv faraonice, printre care construirea unei noi capitale dat fiind că oraşul Cairo a devenit un coşmar pentru cei 20 de milioane de locuitori. Un coşmar pentru putere este şi creşterea demografică galopantă: Egiptul numără în prezent o sută de milioane de locuitori iar în 2050 va avea peste 160 de milioane. Al-Sissi şi militarii aflaţi la putere, armata fiind primul actor economic al ţării, au reuşit pînă acum să ofere de lucru egiptenilor.

În ciuda epidemiei şi a prăbuşirii industriei turismului, arată experţii, Egiptul şi-a salvat anul trecut economia. Problemele cu care se confruntă însă Egiptul rămîn ca şi şantierele sale: gigatice.