Vieţi prelungite versus vieţi irosite. Iată adevărata dilemă a luptei anti-Covid, în opinia filosofului Gaspard Koenig

Gaspard KOENIG: Felul în care guvernele pun azi problema este cam aşa: salvăm vieţi cu riscul de a încetini sau distruge o parte din economie. Pusă aşa problema, nu putem fi decât de acord cu ea. Trebuie făcut totul pentru a salva vieţi, trebuie luate măsurile cele mai drastice cu putinţă.

Noi, cetăţenii, suntem însă la curent şi cu cifrele epidemiologice, cu rata mortalităţii, cu felul în care acţionează virusul în funcţie de vârstă, şamd. Chiar dacă este nedrept, faptele o confirmă: copii, tinerii şi adulţi sănătoşi au foarte puţine şanse să moară de Covid-19. Statistic vorbind, este un risc extrem de mic. In orice caz, mai mic decât cel de a muri, la aceeaşi vârstă, de un cancer sau de face un infarct sau un atac vascular cerebral. Pentru toţi aceşti oameni activi, Covid-ul este un risc ca oricare altul. De aceea, cred că problema trebuie pusă în alţi termeni. Ce vieţi prelungim şi pentru câţi ani. Dealtfel, este impropriu să spunem că salvăm vieţi. Nu salvăm nicio viaţă! E foarte pretenţios să pretindem asta. Nu facem decât să prelungim vieţi. Din punct de vedere statistic, rece, raţional, în termeni de politici publice şi independent de cazurile individuale care pot fi tragice, azi putem calcula cât timp, câţi ani de viaţă prelungim prin aceste diverse măsuri restrictive. Ştim de exemplu că în Franţa, vârsta mediană a celor care mor de Covid este de 85 de ani. Cu alte cuvinte, jumătate din cei care mor din cauza coronaviruslui, au depăşit déjà speranţa de viaţă a generaţiei lor. Putem deci calcula că le-am prelungit viaţa cu 1, 2, 3 ani.

Trebuie însă calculat şi câţi ani de viaţă le-am irosit celor care suportă aceste restricţii. Toţi cei care sunt activi în societate şi care îşi pun afacerile sau firmele în pericol, cei care nu se mai pot deplasa, nu mai pot iubi, nu mai pot dansa, nu mai pot cânta, şamd. Pare un fleac, dar când aveţi copii care sunt educaţi acasă sau studenţi care au cursuri pe aplicaţia Zoom timp de un an – sau doi, sau trei ani pentru că nimeni nu ştie când se va termina epidemia – ei bine, şi acestea sunt vieţi irosite şi trebuie măsurat şi asta. Odată făcute aceste calcule, nu mai trebuie să comparăm vieţi salvate versus economie ci care şi câţi ani de viaţă au fost prelungiţi versus care şi câţi ani de viaţă au fost irosiţi. Să nu uităm, efectele acestor restricţii pot fi de lungă durată. De exemplu, o educaţie făcută de mântuială pentru că în clasele a 5-a şi a 6-a treaba a fost cvasi-întreruptă, sau dacă vii dintr-un mediu modest şi nu ai avut accesul bun la internet şi deci nu ai avut aceeaşi calitate de educaţie acasă – toatea acestea pot avea consecinţe extrem de grave pe termen lung. De aceea spun că trebuie măsurate, corelate, aceste două cifre pentru a putea apoi lua decizii care să nu fie sistematic dezavantajoase pentru cei activi. Activi care azi, în mod clar, se sacrifică pentru a-i salva pe cei mai în vârstă. Din păcate, problema nu este însă niciodată pusă aşa, lucru care mi se pare destul de incorect.

Vasile DAMIAN: Dar ce e de făcut? Ce aţi face azi dacă aţi fi în locul politicienilor?

G.K: Politicile publice se fac calculând de exemplu preţul unei vieţi. In SUA, preţul unei vieţi este decis de Congres. In ţări precum Franţa, preţul unei vieţi este adesea stabilit de companiile de asigurări. Oamenii politici se servesc apoi de acest preţ al unei vieţi pentru a arbitra diversele investiţii. Când trebuie de exemplu o sumă de bani pentru a construi o şcoală, un spital sau o intersecţie. Pentru a omogeniza toţi parametri care intră în calculul deciziei finale, trebuie raţionalizate sumele, trebuie calculat care este costul pentru societate al prelungirii vieţii cu 10 sau 20 de ani. Cred că trebuie să ni se prezinte acest calcul pentru a putea apoi avea o adevărată dezbatere democratică. In acest mod, decizia privind restricţiile va fi una politică şi nu doar una medicală. Azi, toate guvernele ne spun că urmează recomandările oamenilor de ştiinţă dar nu acesta este rolul unui guvern! Un medic va dori întotdeauna să salveze cu orice preţ o viaţă. E normal, e rolul lui, aşa respectă jurământul lui Hipocrate. Ar fi o trădare, ar fi aberant din partea medicului să spună că sacrifică o viaţă pentru ca tinerii să poată munci! Dar guvernul nu a depus niciun jurământ al lui Hipocrate. Deci poate cere cifrele medicilor pentru a lua apoi decizii care ţin cont şi de tot felul de alţi parametri pentru a nu depinde doar de o singură viziune a vieţii şi a sănătăţii.

V.D: Felul în care se gerează această criză – cu impunerea unor restricţii în circulaţia oamenilor, restricţii de a se reuni, restricţii în sistemul de educaţie – ce ne spune despre felul în care îi privim şi judecăm pe tinerii de azi?

G.K: E interesant să comparăm actuala situaţie cu epidemia de gripă Hong Kong care a răvăşit planeta între anii 1968 şi 1970. Au murit atunci peste un milion de oameni în toată lumea. Azi, cu Covidul, suntem la două milioane. Cifrele sunt deci comparabile, chiar dacă atunci au fost mai puţini morţi. In Franţa, aceea gripă a făcut zeci de mii de morţi, spitalele erau debordate. Părinţii mei, care aveau 20 de ani în 1968, nu îşi mai amintesc însă deloc de aceea epidemie. Nu era un subiect de actualitate, în orice caz nu de prima pagină! Era ceva cunoscut, se discuta dar ştirea era în pagina a 5-a a ziarelor. Se ştia că există un risc de deces, dar mai degrabă pentru persoanele în vârstă – ca şi azi. Dar oamenii îşi trăiau viaţa! Dealtfel, ce a reţinut lumea din acele vremuri, din anii 68-70? Eliberarea sexuală şi Woodstock! Azi, noi închidem festivalurile, sălile de spectacole, cinemaurile, teatrele, cafenelele şi restaurantele în timp ce atunci, la Woodstock, o jumătate de milion de tineri se reuneau pentru a sărbători viaţa! E interesant de notat că tinerii de atunci, sunt cei care azi trebuie protejaţi pentru că au ajuns la vârsta de risc în faţa coronavirusului.

V.D: Poate că între timp, în 50 de ani, acei tineri de la sfârşitul anilor 60, au uitat sau au devenit mai egoişti...

G.K: Acum 50 de ani nu se vorbea despre gripa Hong Kong, nu era o temă a dezbaterilor politice. Se luaseră unele măsuri precum purtatul măştii în anumite locuri dar nu era deloc ceva care traumatiza populaţia şi care îi împiedica pe oameni să-şi trăiască viaţa. Azi, dacă privim felul în care este gestionată peste tot în lumea această epidemie, putem constata că frica este cea care ne dictează felul în care trebuie să trăim. Ajungem astfel la următorul paradox: de frică să nu murim, încetăm să mai trăim. Am ajuns în această situaţie pentru că, probabil că din cauza progreselor făcute de midicină, am uitat că moartea este un risc permanent de-a lungul vieţii noastre şi că trebuie să ne obişnuim să trăim cu acest risc.

V.D: Spuneţi în cronica Dvs. din Les Echos că tinerii duc azi o viaţă de zombi, că sunt în permamenţă culpabilizaţi. Vi se pare că se sacrifică o generaţie prin impunerea acestor restricţii? Sunteţi îngrijorat pentru aceşti tineri şi, în general, pentru noi toţi?

G.K: Cred că va lăsa urme adânci pentru că nu mai vorbim de o lună sau două pierdute ci mai degrabă de un an sau chiar mai mulţi. Intr-un ciclu şcolar sau universitar, acest lucru poate reprezenta enorm pentru că e vorba de momente-cheie, şi nu doar pentru învăţat. E enorm şi pentru îndrăgostiţi, mai ales când e vorba de adolescenţi. Pe de altă parte, eu mă tem că nu vom înceta niciodată cu aceste restricţii impuse de epidemia de coronavirus. Toată lumea ne spune că după această epidemie, vor veni altele. Ne vom obişnui deci cu o stare de urgenţă sanitară permanentă. Odată ce statele au instaurat toate aceste măsuri extrem de violente, precum restricţiile de circulaţie şi de a voiaja, există riscul să ne obişnuim cu ele. Eu mă tem că şi după acest nou val epidemiologic, o să ni se impună un soi de închidere sanitară a frontierelor. O să fim obligaţi să purtăm mai departe masca în locurile publice şi o să ni se interzică să ne reluăm obiceiurile de dinainte. De exemplu, nu o să mai putem să ne strângem mâinile. Vom intra astfel într-un univers asemănător cu cel din China în care va trebui să scanăm un cod de bare ca să arătăm că suntem sănătoşi pentru a putea intra într-un restaurant. In acest fel, vom accelera creearea unei distopii care era déjà în pregătire, a unui univers foarte aseptizat în care riscurile sunt tot mai mult evacuate dar în care viaţa devine o înşiruire de controale şi de procese de supraveghere.