Andrei Şerban, regizor: Eu simt un aer de nebuloasă finală a lumii pe care o ştiam

Matei Vişniec: Andrei Șerban, aș vrea să începem dialogul nostru cu o întrebare atipică. În acest moment am impresia că ninge la New York sau în regiunea newyorkeză. Este adevărat?

Andrei Șerban: Da, eu sunt într-o cabană înconjurată de pădure la câteva ore de New York. Se anunță un fel de tsunami de ninsoare, ceea ce este foarte romantic și în același timp îngrijorător.

Matei Vişniec: Zăpada mai atenuează puțin presiunea carantinei și a restricțiilor care există și în Statele Unite legate de pandemie?

Andrei Șerban: Să sperăm. De câte ori simt nevoia, mă retrag aici fericit. Într-un fel, pentru că natura permite un fel de reorientare. Îmi dă posibilitatea de a vedea altfel. Parcă, deși e sumbru printre copaci, în pădure e mai multă lumină. Simt că aici tăcerea are o forță extraordinară. E plină de sunete, de vibrații. Am nevoie de această liniște pentru că atunci când sunt la New York, breaking news ne bombardează  la fiecare cinci minute. Îmi aduc aminte că pe când eram copil era un ziar pe zi și ascultam la radio știri, evident că și ele filtrate, dar ritmul era mult mai liniștit. Acum, chiar prin cuvântul breaking news, ai impresia că se sparg geamurile din casă la fiecare cinci secunde. Evident asta creează o traumă în mine ca în oricine altcineva. Natura mă ajută să mă liniștesc cât de cât.

Matei Vişniec: Se împlinește un an de când toată lumea e blocată. Viața culturală e blocată sau relativ blocată din cauza pandemiei. În orice caz, teatrul e blocat în multe țări. În Statele Unite sunt teatre în care se repetă? La New York pot fi văzute spectacole în acest moment? Bănuiesc că nu.

Andrei Șerban: Nu pentru că există o diferență majoră între sistemul american și cel european. Cel european e bazat pe teatre subvenționate. Sigur că sunt artiști independenți care suferă și unii dintre ei nu vor putea să-și continue visul de a lucra in domeniul artei. Dar teatrele subvenționate ajută la menținerea traiului, căci actorii angajați sunt plătiți. Și e un noroc. Salariile merg înainte. Se pare că în unele țări se repetă mereu doar ca să justifice că își câștigă existența, că fac ceva, deși nu joacă. Dar în America este imposibil. Aici teatrul este comercial. Vorbesc de Broadway. Chiar ieri a fost o știre cum că Broadway se va deschide cel mai devreme în decembrie sau dacă nu chiar în primavara lui 2022. Teatrele de aici nu-și pot permite să  deschidă cu 30% din locuri ocupate. Dacă sălile nu sunt pline, nu rentează. Este o tragedie.

Matei Vişniec: Am impresia, Andrei Şerban, că de când a început pandemia nu ați mai avut posibilitatea de a monta. E cea mai lungă perioadă de inactivitate teatrală de când v-aţi dedicat acestei arte?

Andrei Șerban: Da, dar într-un fel mi-a căzut bine. Toată viața  am fost un workaholic,  eram mereu într-o sală de repetiții, de la un proiect la altul, de la operă la teatru, la clasă cu studenții la Universitatea Columbia, în învățământ.  Vacanțele  mi se păreau lungi, dupa un timp așteptam să mă întorc în teatru. Era un fel de obsesie  aproape clinică.

Mi-a prins foarte bine faptul că nu mai lucrez, acest stop venit de la îngeri! Îmi dă timp să îmi evaluez cariera, să aflu că exist și să mă bucur,  să cântăresc ce am vrut să fac în viață, cât am reușit, cât am greșit,  cât aș mai putea să fac. E un moment extrem de confuz pentru toată lumea, la toate nivelurile. Noi înainte spuneam că mergem la teatru și că inimile spectatorilor și ale actorilor bat în același timp.

Acum această separare face foarte mult rău, căci nimic nu se compară cu acea clipă în care suntem toți în acel unic spațiu și ne simțim vii. Acum există această salvare, temporară sper, a Zoom-ului, a spectacolelor streaming. Punctul bun al lor este că permit să vedem spectacole pe care nu le-am putea vedea altfel. Dacă cei dintr-un sat din România sunt interesați să vadă ce se întâmplă într-un teatru din Germania sau din Franța sau din Japonia, pot să vadă. Asta era de neconceput înainte.

Dar, în același timp, cred că nu aceasta este soluția. Se spune că în viitor, dacă vom reveni la normal, e bine să avem această nouă tehnică a Zoom-ului. Personal sunt complet contra. Am impresia că e un element mort. Spun asta pentru că primesc informația sunet și imagine cu o secundă mai târziu. Faptul că ajunge la mine electronic cu o secundă mai târziu îmi taie complet emoția. Sau, dacă am o emoție, e total mentală, nu e o emoție e inimii. Zoom e doar un gadget ce se bazează pe iluzie. Nu poate înlocui dialogul direct.

Mă întreb totuși  cine va veni la teatru dacă teatrele se vor redeschide. În primul rând, oamenilor le va fi frică mult timp să umple sălile așa cum ar trebui să fie. Apoi, văd pe Netflix sau Amazon filme bune, seriale de excepție  făcute extraordinar de sofisticat, cu montaje foarte bune, cu actori excelenți... te uiți, te întrebi prin ce vom reuși noi să readucem lumea la teatru, să-i convingem să iasă din  casă, în loc să se uite comod la televizor.

Lozinci noi spun  că "în criză arta e necesară", că "avem nevoie" de artă în criză. Da, sună foarte bine. Dar cum demonstrăm că e așa? Cum arătăm politicienilor care disprețuiesc cultura și se bucură că se poate foarte bine fără teatru în pandemie și afirmă că oricum teatrul este o artă de lux care costă foarte scump! 

Evident că este o minciună.  Ce facem să convingem? Care va fi teatrul după pandemie? E o întrebare pe care mi-o pun tot timpul. Sunt convins că toți ne-o punem. Dar răspunsul nu e deloc simplu.

Matei Vişniec: Anul acesta se împlinesc 50 de ani de când v-ați instalat în Statele Unite, de cînd ați mers pentru prima oară să montați în Statele Unite. După 1990 v-ați întors periodic în România, ați trăit multe perioade în România și ați montat în multe oraşe, ați condus Teatrul Național din București. Dar se împlinesc 50 de ani de când ați pus piciorul pe pământ american. V-aș invita să vorbim puțin despre America. Cum s-a schimbat America? Ați văzut-o cu ochii dumneavoastră schimbându-se într-un fel sau în altul în acești 50 de ani?

Andrei Șerban: Da, sunt multe de spus. Nu știu dacă voi putea într-o discuție destul de sumară să acopăr cei 50 de ani, dar într-adevăr, când am ajuns aici, ca orice tânăr care venea în țara deschisă tuturor posibilităților, am avut niște ani extraordinar de fructuoși în meseria mea. Am lucrat imediat cum am sosit la New York.

Am avut noroc să fac un spectacol la Teatrul La MaMa, care a  fost atât de bine primit de New York Times încât au venit oferte una după alta și am amânat întoarcerea acasă până ce am aflat despre faimoasele teze ale lui Ceaușescu inspirate de revoluția culturală chineză și de vizita lui în Coreea, cand cenzura s-a agravat foarte mult; deci nu am mai putut să mă întorc.

Aici, în America era un moment de mare libertate. Și cum americanii primesc cu mare generozitate pe orice imigrant, fiind o țară de imigranți, m-am simțit imediat foarte bine. Poate au fost anii mei cei mai creativi și sunt dator pentru asta spiritului tradițional american de curaj și inititiativa neîntreruptă. Dar de câțiva ani am început să simt pe pielea mea efectul nefast, subtil și pervers al unei cenzuri care este mult mai greu de descoperit decât era cenzura sub comunism.

Mi s-a întâmplat deja când lucram la Metropolitan Opera. Repetițiile mi-au fost oprite. Evident că acolo cenzura venea de la marii bogătași care decid gustul unei opere de calibrul lui Metropolitan. Pentru că nu corespundea ceea ce făceam, era poate prea curajos, am fost obligat să renunț la ideile mele, considerate avangardiste. Dar în timp, lucrând în diverse universități, mi-am dat seama că încet-încet cenzura a început sa apară sub titlul de corectitudine politică.

Libertatea de expresie, primul amendament din constituție, este deja îngrădit. Apoi a aparut The Woke (ceea ce înseamnă trezire). Această mișcare a pornit pașnic, cu intenții juste, încă de pe vremea lui Lincoln, fiind contra sclaviei, pentru drepturi egale pentru toți, indiferent de culoarea pielii. Acum a devenit un fel de război cultural violent și periculos.

Sunt grupări care incită la luptă contra supremației rasei albe. Atitudini de acest fel divizează America în funcție de rasă, de gender, de orientare sexuală. Într-un fel bizar, dar de fapt nu tocmai, acest activism l-a ajutat chiar pe Trump să-i agite pe membrii bazei proprii, incitându-i la reacții extrem de agresive și grave, să acționeze ca orice turmă manipulată - un extremism contra altuia.  Iată ce a devenit America azi! Cine ar fi prezis?

Dar revin la ideea curentului Cancel Culture în universități - cultura care anulează, în română. Așa ar fi?

Ești scos din societate dacă nu ești de acord cu ideile comitetelor neo-bolșevice formate în universități

Matei Vişniec: Da, anularea persoanelor, anularea carierelor, a personalităților.

Andrei Șerban: Ești anulat. Ești exclus. Ești pus la zid și umilit prin rețelele sociale care au puterea să distrugă oricând pe oricine. Ești scos din societate dacă nu ești de acord cu ideile comitetelor neo-bolșevice formate în universități. Mulți studenți se simt intimidați. Încep să se teamă să vorbească sau să pună întrebări. Oricine are idei care nu sunt acceptate e în pericol să fie expus și, dacă nu se conformează, poate fi eliminat.

Campusurile universitare erau o arenă liberă când am ajuns în America, o arenă cu adevărat democratică de discuție, care încuraja duelul de opinii critice, se combăteau perspective diverse, opuse chiar. Astăzi dominant e disprețul față de oricine nu aderă la linia „corectă”. Pentru tinerii veniți să studieze e o atmosferă care creează confuzie totală. Ce modele sunt de urmat? În loc să vină la școală să învețe carte, sunt îndrumați să protesteze. E o situație cu totul nouă, care nu știu unde va duce.

Matei Vişniec: În Europa există mai mult decât ecouri, există un fel de siderație față de aceste curente care vin din Statele Unite. Ele se infiltrează ușor, în unele universități franceze, de exemplu. Apar aici aproape în fiecare zi articole denunţînd faptul că uneori lupta împotriva rasismului ia forme rasiste. Ciudat cum America, de unde ne-au venit atâtea lucruri bune și care a fost apărătoarea democrației și a libertăților, ne trimite acum curente ideologice operînd un fel de spălare pe creier. De pildă, în ianuarie, am avut știrea că Disney a retras din grila pentru copii trei filme de desene animate, Peter Pan, Dumbo și Pisicile aristocrate, pentru că nu „corespund” unor criterii noi de educație. Nu trăim oare o scufundare în teatrul absurdului, dar într-un teatru planetar al absurdului?

Andrei Șerban: E adevărat. E tragi-comic. Este o cumplită încoronare a principiului că cei care nu sunt cu noi trebuie distruși. Mie îmi amintește de anii 1948 – 1952 în România, cei mai cumpliți ani. Erau lozinci precum „Trăiască lupta pentru pace, deci moarte dușmanilor”. Ce absurditate. Râdem, dar nu râdem. Aceleași lozinci revin.

Matei Vişniec:  O purificare culturală a și început. Sunt contestate nume importante, Shakespeare, Beethoven, cultura care a fost creată în Europa ca fiind o cultură „albă”. În Franța a apărut o carte remarcabilă a lui Pascal Bruckner despre omul alb care este considerat acum un țap ispășitor. Dar v-aș incita acum să vorbim despre artist. Ce mai poate face astăzi artisul pentru a se opune acestui tip de presiune? În România, în țările comuniste a existat pe vremuri o rezistență culturală. Cum se organizează ea în Statele Unite? Am observat că sunt și universitari care reacționează împotriva a ceea ce numm „cancel culture”. Simțiți totuși că se structurează reacția de rezistență?

Andrei Șerban: Nu e deloc clară opoziția și nici pe planul artei nu e deloc o atitudine clară a artiștilor. Simt un aer de nebuloasă finală a lumii pe care o știam. Cum spunea Andrei Pleșu, „Cred că e vorba de o mutație. Nu doar de o mutație a virusului, ci de o mutație spirituală. Când nimic nu va mai semăna cu nimic. Diagnosticul meu e transformarea gândirii în ideologie”.

Da, ideologiile sunt un fel de fast food al gândirii, dar și al artei. Am impresia că teatrul, chiar înainte de criza globală, era într-o criză a sa, o criză provocată de invazia ideologiilor. În loc să ne deschidem spre stele ca să înțelegem ceva despre prezența noastră pe pământ,  ne deschidem din ce în ce mai mult spre ideologii, fie de stânga, fie de dreapta, cu extremele lor.

Curentele ideologice dominante azi ascund de fapt o ambiție perversă de putere. Din păcate și teatrul a fost politizat într-un fel în care eu personal nu mă regăsesc. Sper totuși că după ce aceasta molimă ne va părăsi, nimic nu va mai semăna cu nimic și că totul va fi bine!