Mărturisesc de la bun început că rareori mi-a căzut în mînă o carte despre România atît de entuziastă. De fapt, ca să fiu sincer pînă la capăt, este pentru prima dată cînd am impresia că România este chiar lăudată prea mult de un scriitor străin. Dar n-o să ne supărăm, noi, românii, pentru acest lucru, mai ales că suntem obişnuiţi, în general, mai ales cu criticile şi cu clişeele.

După ce am parcurs cele 244 de pagini ale cărţii şi am admirat cele 188 de fotografii, după ce am citit întîi pe sărite, şi apoi rînd cu rînd, ceea ce povesteşte Christine Colona-Cesari despre România, mi-a venit în minte brusc expresia coup de foudre. Pentru a capta ceea ce se întîmplă cînd cineva se îndrăgosteşte de cineva la prima vedere, francezii au această frumoasă sintagmă, coup de foudre. Ceea ce probabil i s-a întîmplat autoarei cînd a descoperit România, s-a îndrăgostit de ea. Acest elan se simte practic în fiecare frază. S-ar spune că România, cu oamenii ei, cu peisajele ei, cu neajunsurile ei, cu ciudăţeniile ei, cu întîrzierile ei au reprezentat o revelaţie pentru Christine Colona-Cesari. Iar această carte este povestea acestei revelaţii...

Încerc să mă pun în cele ce urmează în pielea unui francez care citeşte această carte, pentru că publicul-ţintă al autoarei este totuşi unul francofon, deci în mare parte străin. Cred că dacă n-aş şti nimic despre România, după ce i-aş oferit o oră acestei cărţi, mi-aş face nişte reproşuri teribile: mi-aş spune „ia te uită, există o ţară în Europa pe care pînă acum am ignorat-o, pe care în general am judecat-o după clişeele vehiculate de mediile de informare grăbite şi axate pe senzaţional...” De altfel Christine Colona-Cesari declară ea însăşi că a vrut să se separe de aceste clişee vehiculate de altfel chiar de unii dintre prietenii ei francezi.

Această carte cu fotografii abundente, unele dintre fiind semnate de Florin Burgoi, ne duce prin zeci şi zeci de locuri, unele magice şi altele insolite, mai toate surprinzătoare şi legate de cîte o poveste umană, de cîte o întîlnire avută de autoare cu tot felul de oameni, de toate condiţiile sociale şi culturale. Sunt sigur că un străin, citind descrierile, comentariile şi impresiile Christinei Colona-Cesari va dori la un moment dat să pună şi el piciorul la Săpînţa ca să vadă Cimitirul Vesel, să se plimbe prin Muzeul satului de la Sibiu sau prin Bucureştiul nostru haotic dar atît de plin de poezie. Dacă autoarea ar fi fost motivată numai de entuziasm, poată că această carte n-ar fi avut atît de mult şarm, dar se simte profund în ceea ce citim şi talentul literar, şi spiritul de observaţie, şi umorul... Precum şi o anumită formă de militantism greu de definit, chiar de revoltă faţă de cărările bătute ale industriilor turistice. Citez dintr-un capitol rezervat capitalei României: „Genialitatea Bucureştiul constă în faptul că ne confruntă cu sensul pe care îl dăm vieţilor noastre, în faptul că inspiră prin vitalitatea sa ţîşnind fără încetare dintre ruine, fie că suntem artişti în trecere fie că suntem nişte fiinţe care doresc înainte de toate să se simtă vii şi veridice.”

M-au emoţionat multe lucruri în această carte, de exemplu capitolul dedicat bluzei naţionale româneşti - ia. Iar autoarea pare să încerce introducerea acestui cuvînt în franceză pentru că, după ce explică despre ce este vorba, crează un nou substantiv în limba lui Voltaire: la ia. Deşi nu se doreşte un ghid turistic, sunt convins că dacă un străin va urma sfaturile lui Christine Colona-Cesari şi va afectua un periplu în România cu această carte în mînă va fi amplu răsplătit. Foarte interesante sunt însă reflecţiile legate de stilul de viaţă al românilor, comparat mereu cu cel francez. Autoarea apreciază spontaneitatea românilor precum şi un anume simţ al ospitalităţii care nu a fost încă total intoxicat de capitalism şi de zeul comerţului. Si pentru că am pronuntat cuvîntul zeu, precize că Pianitsa, adică numele editurii creată de Christina Colona-Cesari, este o veche zeitate slavă, un principiu primordial femini, protectoare a creativităţii. Sub semnul acestei zeităţi pare să stea şi generozitatea cu care autoarea vorbeşte despre România.

M-au făcut să oftez, citind această carte, doar unele referinţe istorice, precum şi o listă de performanţe româneşti în diverse domenii. Mai, mai să cred că România a fost, uneori chiar mai mult decît Franţa sau Statele Unite, în avangarda civilizaţiei şi luptei pentru egalitate şi democraţie. Ce bine ar fi să fie aşa. Ce bine ar fi ca România să devină şi un veritabil El Dorado, cum scrie pe copertă. Poate că s-ar întoarce acasă şi cele trei sau patru milioane de români plecaţi să-şi caute norocul în străinătate. Oftatul meu nu atenuează însă cu nimic impresionanata emanaţie de optimism resimţită de cititor în faţa acestei cărţi.