Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


150 de ani de la debutul Comunei din Paris, a treia şi ultima revoluţie franceză din secolul 19

drapuea_rouge.jpeg

Afis elaborat dupà Comuna din Paris, care ràmâne o referintà istoricà inconturnabila, 150 ani dupà debutul ei în ziua de 18 martie 1871.
Afis elaborat dupà Comuna din Paris, care ràmâne o referintà istoricà inconturnabila, 150 ani dupà debutul ei în ziua de 18 martie 1871.
Sursa imaginii: 
Wikipedia

Acum 150 de ani, în data de 18 martie 1871, izbucnea Comuna din Paris. A treia şi ultima revoluţie franceză din secolul 19, simbol al unei istorii populare tragice, Comuna din Paris avea să dureze doar 72 de zile. In ultima săptămână a lunii mai 1871, revolta parizienilor era înăbuşită în sânge. Diversele surse evocă între 10  şi 20.000 de morţi în cursul „săptămânii sângeroase” cum avea să fie poreclită săptămâna 21-28 mai 1871. Un secol şi jumătate mai târziu, comemorarea acestui eveniment care a inspirat multe mişcări revoluţionare ulterioare, continuă să divizeze clasa politică franceză.

Memoria Comunei din Paris este încă vie şi nu doar la Paris sau în Franţa ci şi peste hotarele Hexagonului. In trecut, revoluţiile ruseşti şi chinezeşti, se revendicau din Comuna parizienilor. Azi, mişcări sociale precum vestele galbene din Franţa sau Black Lives Matter din SUA, spun că au luat drept model ce s-a întâmplat în capitala Franţei în primăvara lui 1871.

Comuna din Paris îşi are originile în anul precedent, 1870, an în care Franţa a fost învinsă la bătălia de la Sedan de prusaci. Impăratul Napoleon al III-lea este încarcerat, se proclamă din nou republica dar conflictul continuă. Franţa este ocupată, însăşi capitala Paris fiind luată cu asalt luni de zile. Un armistiţiu este, în fine, semnat în ianuarie 1871 iar la întâi martie, soldaţi germani defilează pe străzile Parisului.

Vedere generalà a parcului de artilerie de pe Butte Montmartre, 18 martie 1871. Ordinul de a confisca aceste piese de artilerie pentru apàrarea Parisului a fost la originea declansàrii Comunei. (AFP-arhive)

In paralel, pe plan politic, Adunarea naţională, cu majoritate monarhistă, ia o serie de măsuri nepopulare în ochii parizienilor. In primul rând, se instalează la Versailles, simbolul monarhiei. Apoi, suprimă leafa gărzilor naţionale pariziene. Se pune capăt moratoriului privind rambursarea datoriilor comerciale, lucru care îi pune în mare dificultate pe patroni magazinelor mici. In fine, se termină şi cu moratoriul pe chiriile neplătite care era în vigoare din timpul războiului cu prusacii. Toate aceste fapte constituie tot atâtea ofense aduse locuitorilor capitalei, déjà sărăciţi de război. Foametea face ravagii în iarna 1870-1871. Sunt mâncate de locuitori inclusiv animalele din grădina zoologică.

In faţa unui guvern conservator născut dintr-o Adunare monarhistă, tensiunile cu Parisul, oraş muncitoriesc şi republican, erau inevitabile. Scânteia care avea să declanşeze revolta parizienilor, botezată repede Comuna din Paris, a fost decizia guvernului lui Adolphe Thiers de a recupera tunurile folosite pentru apărarea Parisului. Armele oraşului, stocate pe dealul Montmartre, fuseseră cumpărate de parizieni dintr-o subscripţie publică. Era deci de aşteptat ca locuitorii capitalei să refuze confiscarea lor. Spiritele se încing, soldaţii se revoltă şi pactizează cu mulţimea, doi generali sunt ucişi iar primele baricade se ridică. In seara lui 18 martie, steagul roşu al comunarzilor flutură pe Primăria capitalei. In faţa eşecului, guvernul fuge şi el să se refugieze la Versailles.

Avenue des Champs-Elysées dupà "sàptàmâna sângeroasà" de la sfârsitul lui mai 1871. O treime din oras a fost incendiat. (Wikipedia)

Foarte repede se organizează alegeri locale la Paris şi ia naştere un Consiliu al Comunei, în ziua de 28 martie. Toate curentele socialiste şi republicane sunt reprezentate. Unii militează pentru dictatura poporului, alţii vor să suprime biserica şi statul. Anarhişti internaţionali – polonezi, italieni, belgieni, irlandezi şi americani – fac şi ei parte din noile echipe învestite cu responsabilităţi.

Toate aceste curente şi personalităţi propun o serie de măsuri avangardiste. Interzicerea muncii de noapte pentru brutari, reimpunerea moratoriului pe chirii, statul şi biserica să fie separate, să se recunoască uniunea liberă între un bărbat şi o femeie şi să se accepte divorţul prin consimţământ reciproc. Educaţia să fie gratuită şi obligatorie pentru băieţi şi fete iar armata să nu mai fie obligatorie. In faţa dificultăţilor şi a precarităţii Comunei, nu toate aceste idei revoluţionare vor putea fi însă şi puse în practică.

Departe de a se limita la capitala Franţei, Comuna se vrea deschisă spre lume, internaţionalistă. Comune efemere sunt proclamate la Lyon, Marsilia şi în alte oraşe de provincie. Elanul se propagă şi în imperiul colonial francez. Lumea întreagă urmăreşte evenimentele de la Paris graţie corespondenţilor străini în post aici. In săptămâna lui 18 martie, trei sferturi din depeşele tinerei agenţii de presă Reuters sunt consacrate actualităţii franceze.

Paranteza revoluţionară se va închide repede. Represiunea brutală a Comunei din Paris în săptămâna zisă „sângeroasă” - 21-28 mai 1871 - va marca multă vreme memoriile. Intre 10 şi 20.000 de comunarzi sunt ucişi sau executaţi sumar la colţ de stradă. Alte mii vor fi deportate departe de ţară.

Din aceea perioadă tulbure, mai rămân la Paris doar două monumente. Zidul federaţiilor din cimitirul Père-Lachaise, acolo unde au fost executaţi ultimii combatanţi şi unde se mai cântă şi acum, an de an, melodia Le Temps des cerises ascultată la începutul acestui material, şi bazilica Sacré-Coeur, ridicată pe dealul Montmartre, de unde plecase revolta, pentru a „plăti păcatele Comunei” afirmă unii istorici.

E  interesant de observat că 150 de ani mai târziu, comemorarea acestui eveniment terminat într-o baie de sânge suscită mai departe tensiuni în sânul clasei politice franceze. Aleşii dreptei din Paris denunţă omagiile prevăzute de primărie pe motiv că „incendiile Comunei au distrus bucăţi întregi ale capitalei”. Rudolphe Granier este ales Republican din arondismentul 16. El spune că „Comuna din Paris este un eveniment sângeros. Ucigaşi parcurgeau Parisul şi au şi incendiat Primăria capitalei”.

Fotografie din 18 martie 1871 pe o baricadà din Paris, la coltul lui avenue Jean Jaurès si a bulevardului Sébastopol. (Foto: AFP-arhive)

E adevărat că o serie de monumente au fost distruse, consemnul dat de comunarzi fiind de a incendia Parisul mai bine decât a-l preda guvernului. In cele din urmă, 238 de clădiri au fost arse: Palatul de Justiţie, Prefectura Poliţiei, palatul Tuileries, biblioteca imperială şi o parte din Primărie sunt doar câteva dintre victimele colaterale ale Comunei.

Ian Brossat, adjunct al primăriţei socialiste Anne Hidalgo, şi purtător de cuvânt al Partidului comunist francez, e de altă părere. „Dreapta face totul pentru a da în Primăria şi primăriţa Parisului. Realitatea este însă că dreapta nu agrează puterea poporului, pentru popor şi prin popor. Ea nu reţine decât violenţele şi incendiile din aceea epocă dar în fapt nu-i plac luptele şi valorile apărate atunci de comunarzi”.

Stânga şi în particular comuniştii parizieni persistă în a susţine că revolta parizienilor „a fost cea mai modernă şi mai fecundă dintre toate cele care au iluminat istoria”. Treptat, „unii politicieni contemporani, de dreapta şi de stânga, iau retras însă Comunei dimensiunea revoluţionară pentru a o integra în patrimoniul republican” notează de partea ei istorica Ludivine Bantigny. Motivul este simplu: multe dintre temele evocate acum 150 de ani rămân şi azi de actualitate: locul femeii în societate, democraţia, arta, cultura, munca sau împărţirea sarcinilor în familie.