Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cronică de carte: „Spionul şi trădătorul” de Ben Macintyre

capture_decran_2021-04-26_a_19.16.18.png

Image source: 
Colaj RFI, Editions De Fallois / Penguin

Tensiunile dintre dintre Rusia, pe de o parte, şi Statele Unite şi Uniunea Europeană, pe de altă parte, au luat în ultimul timp forma unor expulzări de diplomaţi. Democraţiile din Europa şi de pe continentul nord-american îi acuză des pe ruşi de spionaj şi de alte multiple interferenţe în sfera lor politică. Un nou război rece se derulează de fapt, cu noi strategii faţă de cele din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Vom evoca însă în cele ce urmează un episod din spionajul de acum jumătate de secol. „Spionul şi trădătorul” se intitulează o carte scrisă de un istoric britanic, Ben Macintyre, tradusă acum doi ani şi în Franţa, şi publicată de editura De Fallois. O carte palpitantă despre cel mai celebru spion rus în serviciul occidentalilor.

Personajul principal al acestei cărţi de 400 de pagini este Oleg Gordievsky, iniţial un pur produs al KGB-ului dar care, după intervenţia sovietică din 1968 în Cehoslovacia trece printr-o criză de conştiinţă şi decide să servească tabăra adversă, altfel spus cea occidentală, a democraţiei. Povestea acestui spion dublu mi se pare foarte interesantă din multe puncte de vedere, unele ţinînd de actualitate.

În primul rînd aflăm cum funcţiona această maşină foarte sofisticată a KGB-ului şi implicit cum funcţiona, foarte eficient de altfel, propaganda sovietică în străinătate. Oleg Gordievsky, născut în 1938, este fiul unui kagebist, aşa că în mod „natural” s-ar spune a devenit şi el kagebist, unul din fraţii săi a fost şi el de altfel kagebist iar prima sa soţie a fost şi ea kagebistă. Această familie devotată cauzei comunismului şi Uniunii Sovietice a beneficiat prin urmare de multe privilegii iar Oleg s-a dovedit a fi şi el un „element strălucit”, a învăţat cu brio mai multe limbi străine şi a fost trimis în post pentru prima dată în Danemarca, la Coopenhaga. Din 1968 el avea însă îndoieli în legătură cu „justeţea” cauzei pe care trebuia să o apere, iar atunci cînd un coleg de-al său ceh se exilează în Statele Unite profită şi el de ocazie pentru a-şi oferi serviciile occidentalilor.

Ceea ce impresionează în parcursul acestui spion sovietic devenit timp de zece cea mai importantă sursă de informaţii pentru britanici şi americani este faptul că decizia sa nu a avut motivaţii materiale ci ideologice. Pur şi simplu Oleg nu a mai vrut să servească nici comunismul şi nici puterea sovietică.

Jocul său dublu a fost remarcabil pentru că în timp ce el le furniza informaţii esenţiale occidentalilor, tot el le furniza informaţii neesenţiale sovieticilor, ceea ce l-a făcut să urce în carieră. Aşa că din 1982 a fost trimis la Londra ca să dirijeze reţeaua KGB-ului în Marea Britanie.

Istoricul Ben Macintyre şi-a scris cartea după ce a stat îndelung de vorbă chiar cu personajul principal (a înregistrat 130 de ore de conversaţii), precum şi cu mai mulţi agenţi britanici din acea perioadă. Iar ceea ce rezultă ca un element extrem de important din toate frămîntările respectivei epoci este că occidentalii nu ştiau cum gîndesc ruşii.

Acest fapt merită disecat, pentru că nici acum nu e sigur că occidentalii ştiu cum gîndesc ruşii. În anii 70 şi 80 ai secolului trecut, însă, această ruptură mentală, psihologică, dintre Uniunea Sovietică şi Occident era şi mai flgrantă. Liderii de la Moscova, de exemplu, erau convinşi în anii 70 că Vestul pregătea un atac nuclear preventiv împotriva Uniunii Sovietice, şi le cereau spionilor să aducă dovezi în legătură cu acest scenariu. Oleg Gordievsky a înţeles atunci pericolul acestei falii metale, mai ales cînd a văzut că din spirit birocratic şi carierist colegii săi făceau tot posibilul pentru a furniza astfel de „pseudo-dovezi”. Altfel spus hrăneau paranoia Moscovei.

Puterea sovietică voia, de exmplu, să ştie dacă în Marea Britanie şi în Statele Unite se stocau alimente şi combustibili, dacă se făceau rezerve de medicamente şi sînge în spitale, sau dacă spitalele se extindeau în perspectiva primirii unui număr mare de pacienţi... Pentru că astfel de acţiuni puteau fi „semne” că, într-adevăr, anglo-americanii preconizau un atac preventiv şi că deci se pregăteau să primească şi riposta. Iar spionii sovietici, din conformism, inventau informaţii de acest gen pentru că, nu-i aşa, şefii de la Moscova nu trebuiau contrazişi.

În acest context în special Oleg Gordievsky a avut un rol foarte important, apoape providenţial şi a contribuit la diminuarea tensiunii. Iuri Andropov, în special, devenit prim-secretar al partidului comunist după ce fusese şef al KGB-ului, era cît pe ce să declanşeze un conflict deschis. Gordievsky le-a explicat atunci occidentalilor că trebuie să le întindă o mînă ruşilor, să le dea asigurări că Occidentul nu are nici cea mai mică intenţie de lansa vreun atac. Tot Gordievsky i-a dat sfaturi de mare însemnătate doamnei Margaret Thatcher, şefă a guvernului britanic, care s-a întîlnit în 1984 cu Mihail Gorbaciov.

Citez din ce scrie istoricul britanic: „Îi putem număra pe degetele de la o mînă pe spionii care au influenţat atît de mult cursul istoriei. Oleg Gordievsky face parte dintre ei pentru că a transformat privirea liderilor occidentali asupra Uniunii Sovietice.”   

În mod cu totul paradoxal, Gordievsky a fost trădat de un agent american trecut de partea sovieticilor pur şi simplu pentru bani. Gordievsky a fost rechemat la Moscova, a început să fie anchetat fără să fie plasat în stare de arest, a fost chiar drogat în speranţa că va mărturisi totul... Ultima parte a cărţii are efectiv ritmul unui film de spionaj şi de aventuri pentru că agenţii britanici reuşesc să-l scoată pe Gordievsky din Uniunea Sovietică, prin Finlanda, în portbagajul unei maşini cu număr de corp diplomatic. Fără îndoială, dacă ar mai fi rămas în ţara sa pe Gordievsky l-ar fi aşteptat plutonul de execuţie, în ciuda faptului că Gorbaciov se afla acum la cîrma Uniunii Sovietice.

El a continuat, în ţările occidentale, să dea conferinţe şi într-un fel cursuri de psihologie rusă şi sovietică pentru agenţii serviciilor secrete. Fapt extrem de rar, el a primit o decoraţie din mîna reginei Elisabeta a II-a pentru serviciile aduse Marii Britanii şi democraţiei în general.

La prima vedere această carte ne evocă o lume apusă, astăzi tehnicile de spionaj s-au modificat, relaţiile est-vest şi ele, călătoriile dintr-o zonă în alta nu mai reprezintă o problemă. Si totuşi, merită să reţinem această temă care mi se pare actuală chiar şi în cazul tensiunilor de azi: ştiu oare efectiv occidentalii cum gîndesc ruşii?

Mie mi se pare că nu, din moment ce nu au găsit încă nici o cheie de înţelegere cu ei. Ori, a nu înţelege cum gîndeşte un adversar este un lucru grav, pentru că fără să-i înţelegi resorturile profunde, orgoliile viscerale, temerile generaţionale, nu-l poţi transforma în partener.