Cum a fost recunoscută sclavia ca o crimă contra umanităţii

Legea Taubira – după numele fostei ministre a Justiţiei Christiane Taubira – a împlinit 20 de ani. Unică în momentul în care a fost adoptată, în 2001, ea este prima lege care recunoştea sclavia şi traficul de persoane ca pe nişte crime contra umanităţii. Promulgaera textului francez va avea repercusiuni şi în afara frontierelor hexagonale. In acelaşi an 2001, şi ONU avea să recunoască sclavia ca pe o crimă contra umanităţi. O recunoaştere similară a venit acum doi ani şi de la Parlamentul european.

In Franţa, drumul până la această recunoaştere a fost lung şi anevoios. Din spusele colegilor francezi de la RFI, totul a început în 1998 de la un colocviu organizat de Unesco şi intitulat „Drumul sclavului”. Guvernul de coabitare condus de socialistul Lionel Jospin – la Elysée era conservatorul Jacques Chirac – vrea să celebreze mai cu fast cei 150 de ani de la abolirea sclaviei. Idea este de a pune accentul pe recunoaşterea luptelor antisclavagiste şi pe aportul creativ şi cultural adus de societăţile de peste mări care aparţin Franţei. Viziunea promovată de guvern nu întruneşte însă consensul. Seful statului de atunci şi conservatorii francezi glorifică figurile care au contribuit la abolirea sclaviei dar victimele sclaviei fac doar puţin parte din simbolistica comemorărilor oficiale.

Pentru a pregăti un omagiu mai important în memoria victimelor sclaviei, o asociaţie pe nume Bwa Fouyé va juca un rol central. Ea se va mobiliza, va reuşi să reunească alte asociaţii într-un aşa-zis Comitet de comemorare unitară şi va organiza pe 23 mai 1998 un mare marş silenţios cu un singur cuvânt de ordine: recunoaşterea sclaviei şi a traficului cu persoane drept crime contra umanităţii. Participă, în mod neaşteptat, zeci de mii descendenţi de sclavi.

Pe 23 mai 1998, zeci de mii de oameni - în majoritate din teritoriile franceze de peste màri - defileazà la Paris cu ocazia comemoràrii a 150 de ani de la abolirea sclaviei.

Sursa imaginii: 

AFP/Alfred Jocksan

Asociaţia unitară devine „interesantă” din punct de vedere politic. Parlamentari, sindicalişti, mai toată lumea începe să dialogheze cu ea. Problema este că mizele unei legi care să recunoască sclavia ca o crimă contra umanităţii sunt multiple: se vorbeşte despre reparaţii financiare sau doar simbolice pentru descendeţii sclavilor dar şi despre sancţiuni penale contra celor care neagă existenţa sclaviei, după modelul legii Gayssot, adoptată în 1990, pentru cazul Shoah.

Paralela făcută cu Holocaustul va pune dealtfel probleme, unii temându-se de punerea în „concurenţă” a memoriilor şi a victimelor. O primă propunere de lege este depusă în Parlament în iulie 1998 de un deputat comunist din regiunea pariziană. Ea califică sclavia drept o „dramă”, termen care nu le convine celor care vor să apară calificarea de „crime contra umanităţii”.

Un al doilea text, propus tot de aleşi comunişti dar din insula Réunion, cere recunoaşterea slaviei ca o crimă contra umanităţii. Un lucru similar este cerut şi de deputata din Guyana franceză, Christiane Taubira.

In cele din urmă, cele trei propuneri sunt contopite într-una singură şi începe procesul legislativ. Dezbaterile sunt aprige, chestiunea reparaţiilor financiare şi simbolice ce ar trebui să fie vărsate descendenţilor de sclavi divizează cel mai mult clasa politică. Sub pretextul că nu vrea „să deschidă o cutie a Pandorei”, guvernul socialist renunţă la această idee.

Legea adoptată în cele din urmă pe 10 mai 2001 recunoaşte sclavia ca o crimă contra umanităţii dar „forma textului final adoptat este mai degrabă declarativă decât normativă” spune Johann Michel, analist, filozof şi profesor universitar interviuvat de colegii de la RFI. Legea instaurează de asemenea o zi naţională de comemorare a sclaviei şi cere ca sclavia şi traficul de persoane să ocupe un loc mai mare în programele şcolare şi în cercetarea universitară. In fine, se adoptă o cerere de recunoaştere pe lângă organizaţiile internaţionale, lucru care va fi făcut de Naţiunile unite şi Parlamentul european.

In opinia lui Christiane Taubira, „consecinţele istoriei se fac resimţite şi azi. Există persoane care sunt victime ale rasismului şi discriminărilor, oameni care sunt excluşi, oameni care sunt în mod sistematic respinşi şi controlaţi – o spun statisticile Apărătorului drepturilor.Persoanele cu pielea neagră sau cu trăsături magrebine au de 20 de ori mai multe riscuri să fie controlate de poliţie decât ceilalţi oameni din societate. Iată realităţile tangibile din ziua de astăzi”, mai spune Christiane Taubira.

Cum partea financiară a fost lăsată deoparte din legea Taubira, mai există şi azi persoane şi asociaţii care se luptă pentru a obţine repararea prejudiciilor aduse strămoşilor lor. O chestiune care a fost abordată mai de demult în SUA şi Jamaica. Pentru moment însă, niciuna din aceste acţiuni nu s-a soldat cu plata vreunor sume de bani.