Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


În urmă cu 40 de ani, cînd Franţa îşi alegea un preşedinte socialist…

capture_decran_2021-05-10_a_16.44.39.png

 François Mitterrand
François Mitterrand
Image source: 
Getty Images

În urmă cu exact 40 de ani, mai precis pe data de 10 mai 1981, în Franţa se producea un veritabil tsunami politic: socialistul François Mitterrand cîştiga alegerile prezidenţiale. El urma să rămînă timp de 14 ani la Palatul Elysée şi să marcheze prin personalitatea sa o epocă de mari transformări în lume şi în Europa. Astăzi, însă, Partidul Socialist Francez a intrat într-o perioadă de eclipsă şi este prea puţin vizibil în peisajul politic al Hexagonului.

Bilanţul celor două mandate de cîte şapte ani exercitate de François Mitterrand în fruntea Franţei continuă să suscite dezbateri şi polemici. Iar unii comentatori afirmă că datorită lui François Mitterrand a început „declinul” durabil al Franţei. Este ceea ce afirmă, de exemplu, eseistul Nicolas Bavarez în cotidianul Le Figaro. Filozoful Michel Onfray, om de stînga devenit între timp un fel de suveranist radical, a scris şi o carte în care îi compară pe Charles De Gaulle cu Mitterrand. Concluzia sa finală este că Mitterrrand a trădat stînga şi a fost nefast pentru Franţa, în timp ce De Gaulle continuă să strălucească pe firmamentul marilor oameni politici.

Pe 10 mai 1981 socialistul François Mitterrand cîştiga în faţa unui adversar liberal, Valéry Giscard d’Estaing, cu un program de stînga aprobat de majoritatea francezilor şi care prevedea reforme spectaculoase. În primii doi ani ai mandatului său Mitterrand a lansat operaţiunea de naţionalizare a mai multor grupuri industriale, a două companii financiare, a 36 de bănci şi a vrut să planifice economia într-un stil amintind de cel sovietic.

Este interesant de constatat că Franţa se situa la acea oră în total decalaj cu Marea Britanie şi cu Statele Unite unde doamna Margaret Thacher şi respectiv Ronald Reagen lansau o revoluţie neo-liberală… Utopia mitterrandisto-socialistă nu a durat însă prea mult, după doi ani Franţa a reglat tirul pentru că se îndrepta cu paşi mari spre un fel de faliment economic şi spre declasare în contextul ţărilor puternic industrializate.

De numele lui François Mitterrand se leagă însă alte cîteva reforme importante, cum a fost abolirea pedepsei cu moartea sau pensionarea la 60 de ani. Între timp utopia pensionarii la 60 de ani s-a stins şi ea, dar generaţia de socialişti formată în jurul lui Mitterrand a reuşit mai tîrziu să introducă o altă măsură care părea utopică, mai precis să reducă săptămîna de lucru de la 39 la 36 de ore.

Perioada Mitterrand a mai însemnat o excepţională finanţare a culturii precum şi realizarea unor mari proiecte urbane: Piramida de la Luvru, Opera Bastilia, Arca de la Défence, o nouă bibliotecă purtînd de altfel numele lui François Mitterrand, Institutul Lumii arabe…

Pe plan internaţional François Mitterrand, deşi în 1981 a introdus patru miniştri comunişti în guvern, a rămas însă fidel taberei occidentale în contextul războiului rece. După căderea comunismului el nu a avut încotro şi a trebuit să accepte reunificarea Germaniei, dar i-a cerut la acea oră cancelarului Helmut Kohl să sprijine masiv, cu forţa mărcii germane, proiectul de creare a monedei unice europene.

Pe 18 şi 19 aprilie 1991 François Mitterrand a fost primul şef de stat occidental care a efectuat o vizită în România post-ceauşistă. Şi găsit timp atunci să discute cu românii la Bucureşti, dar şi să tragă o fugă la Iaşi pentru a inaugura noul Institut Cultural creat acolo de Franţa. Reaminesc legat de acest eveniment că primul director al acestui Institut Cultural Francez a fost un om pasionat şi neobosit, Georges Diener.

Partidul Socialist Francez, creat de Mitterrand în 1969, a marcat la rîndul lui istoria recentă a Franţei cu personalităţi puternice şi cu programme credibile. Declinul său a început însă, în mod paradoxal, odată cu o nouă victorie la prezidenţiale, cea a lui François Hollande în 2012. De atunci socialiştii francezi au început să se împotmolească în contradicţii ideologice şi să se rătăcească în labirintul gîndirii politice corecte. Noile tematici în special sociale legate de decolonialism, de anti-rasism, de teoria genurilor, de ceea ce numim cancel culture parcă i-au timorat pe socialiştii francezi care preferă să tacă decît să-şi asume riscul de a nu se conforma noilor tendinţe aşa-zis progresiste.