Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cronica bilingvă / La Chronique bilingue N° 213: L’art d’être ceea ce ești

onfray.jpg

Image source: 
Bouquins/essai

Ce diferenţă este între arta de a fi francez şi arta de a fi român? Dacă verbul „a fi” poate fi declinat şi ca o artă, merită să ne punem aceste întrebări filozofice, mai ales cînd sunem incitaţi şi de unele nume prestigioase ale reflecţiei contemporane, cum este cel al lui Michel Onfray. Scriitorul Virgil Tănase pleacă în noua sa cronică bilingvă de la filozoful Michel Onnfray pentru a ne sugera cîteva direcţii de reflecţie pe tema artei de a fi pur şi simplu.  

 
 

L’essayiste Michel Onfray, philosophe si ça se trouve, sort un nouveau livre. Cela fait beaucoup de bruit mais depuis longtemps ses livres ne sont plus un évènement. Nu pentru că unele ar fi mai puțin „filozofice” decât altele, nici pentru că autorul n-ar da de fiecare dată cu barda în ideile de-a gata sau că la ce bun crier que le roi est nu quand, dans la rue, tout le monde est à poil moins par conviction que pour ne pas passer pour un affreux réactionnaire care nu iubește schimbarea, progresul și viitorul de aur al societății capitaliste multilateral dezvoltate. Numai că dacă Dumnezeu trăsnește în fața casei tale tot la câteva luni odată, până și fulgerul devine o banalitate. Lorsqu’il y a deux ans nous avions consacré une chronique au dernier livre de Michel Onfray c’était son centième et depuis il y en a eu bien d’autres. Mieux encore, l’auteur avoue qu’il tient une dizaine sous le coude, tout prêts tout cuits dans son ordinateur.

Și totuși, ultima carte a lui Michel Onfray merită remarcată pentru că, intitulată « L’Art d’être français » și adresată tinerilor, aduce parcă o geană de lumină într-un peisaj editorial particulièrement sombre où tout semble catastrophique : chez Albin Michel, Patrick Buisson, dont le visage sévère fait peur, publie « La fin d’un monde », iar la editura du Cerf, Michel Maffesoli, care, el cel puțin, pufnește-n râs la fiecare frază, în « L'ère des soulèvements » anunță prăbușirea iminentă a unei lumi care și-a pierdut rostul. Oh, să nu credeți că Michel Onfray e mai puțin drastic avec le monde actuel. Tout y passe, de l’école, qui au lieu d’instruire vous apprend la soumission et de l’art contemporain, qui est peut-être contemporain mais qui n’est certainement pas de l’art, până la familia compusă, recompusă și decompuso-recompusă a unor părinți egocentriști care-și privesc extaziați buricul, trecând prin ecologia de paradă și prin cultura vegan : o carne mecanică, un corp mașinoid, o hrană servită-n eprubetă cuisinée à l'ancienne avec ail et persil écoresponsables

Și firește, pour couronner le tout, mondializarea care e un fel de a elibera plantele de rădăcină ca ele să poată circula la fel de liber ca și capitalurile. Numai că, din câte se pare, fără rădăcină nu circulă decât virușii. Așa că, într-un fel sau altul, trebuie să alegem : asumăm istoria civilizației care ne-a făcut ceea ce suntem, ou bien nous acceptons de nous en délivrer pour retrouver la liberté des origines, pas celle des singes, mais, bien plus ancienne, cea a organismelor unicelulare

Bon bref, par les temps qui courent Michel Onfray trouve utile d’adresser aux jeunes une douzaine de lettres qui doivent être, dans son esprit, un manuel de survie în așteptarea momentului când, de sub ruinele civilizației noastre, se va naște o alta. Colacul de salvare pe care-l propune Michel Onfray celor care preferă să fie oameni decât organisme precariote à la pointe du développement techno-scientifique mondial, bârna de care tinerii săi concetățeni se pot agăța ca să iasă la liman este „arta de a fi francez” Adică ? veți întreba.

Ateu convins și declarat, Michel Onfray commence quand même par nous signaler que tout individu est enraciné dans une tradition et que les racines de la France sont chrétiennes. Sans se donner la peine de rappeler les mots de Malraux, à savoir qu’« une civilisation est tout ce qui s’agrège autour d’une religion », Michel Onfray face inventarul sumar a ceea ce, dealungul multor secole, înlăturând alte aluviuni care nu i se potriveau, spiritul francez a păstrat și, adăugându-se acestui strat profund, constituie temelia artei de a fi francez : simțul discernământului que nous enseigne Montaigne și cel, de souche rablaisienne, al bucuriei de-a trăi în trupul dat ție de la fire – cel despre care o ideologie, citez, „urbană și pariziană”, care se vrea ecologică dar urăște natura, vrea azi să ne convigă că este o simplă convenție socială. L’esprit français est aussi la confiance raisonnée dans la raison de Descartes, corrigée par l’ironie de Voltaire, le tout imbu de la philosophie élégante et légère du marivaudage. Cărora Victor Hugo le conferă un patos național și social.

Oh, nu-mi cereți să vă spun dacă recunosc în jurul meu semnele acestei arte de a fi francez – mai ales că trăiesc într-un mediu « urbain et parisien ». Il me suffit de vous dire qu’au bout de cette lecture, j’ai une terrible, une terrible envie de lire, puisque je ne me sens pas en état de l’écrire moi-même, un asemenea eseu despre „arta de a fi român” pornind, firește, de la ortodoxie și de la Neagoe Basarab și Dimitrie Cantemir până la ceea ce este numai al nostru : răzeșii lui Sadoveanu, psalmii lui Arghezi și nebunii lui Corneliu Baba, trecând, firește, prin autoironia lui Caragiale – qui manque, tiens ! à ceux qui pratiquent l’art d’être français.