Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Oana Lohan, autoarea romanului «Mars Violet»: Relația mea cu România este ca o relație complicată de dragoste

kyralina.jpg

Image source: 
Facebook/Librairie Kyralina

A apărut, la Paris, romanul «Mars Violet» (editura Chemin de fer) semnat de Oana Lohan. Născută la Arad dar stabilită în Franța de trei decenii – cu mici intermitențe – autoarea semnează un roman complex în care amintirile din epoca ceaușistă alternează cu cele din epoca post-comunistă. Un du-te-vino permanent din care aflăm totul sau aproape despre Lucia – personajul principal din carte: educație, povești de dragoste, supărări, exil și, mai ales, revoluție. Dealtfel, romanul începe practic într-o zi de decembrie 1989. Dar de unde vine titlul «Mars Violet», a încercat să afle Vasile Damian în interviul realizat cu Oana Lohan.

Oana LOHANPovestea titlului e amuzantă. Eu desenez foarte mult și m-am dus la un moment dat să îmi cumpăr creioane.

Vasile DAMIAN: În carte sunt dealtfel desene de-ale dumneavoastră…

O.LExact, m-am dus să îmi cumpăr creioane. Îmi cumpăr creioane dintr-un magazin din Paris care există de trei secole și care e super fain și în care sunt fel de fel de chestii. Îmi cumpăram creioanele respective și la un moment dat văd un creion, o marcă englezească. De obicei pe creioane scrie ce culoare este creionul. Și scria Mars violet. Era un fel de violet cu puțin maro și cu puțin mai mult roșu în el. Mi s-a părut foarte mișto numele. Am cumpărat creionul. Am început să îl folosesc. Am uitat de el. Între timp m-am apucat să scriu. După o perioadă de nouă ani în România m-am întors din nou în Franța. Și m-am apucat să scriu o poveste, care e foarte importantă pentru mine, despre ce s-a întâmplat pentru mine în decembrie 1989. Tot scriind, nu găsisem absolut niciun titlu. Mi-am amintit de creionul ăsta. Nu căutasem ce înseamnă Mars violet. Am căutat ce înseamnă. Mi-a plăcut foarte mult ce înseamnă.

Este un pigment maro, roșu cu tendință violacee, obținut din secolul al XVI-lea până în secolul al XIX-lea prin sfărâmarea corpurilor carbonifere a mumiilor. Deja e o introducere un pic dificilă. I se mai spune și caput mortuum, cap de mort în latină. În același timp este și un termen alchimic care desemnează un reziduu din care nu mai poți să scoți sau să tragi nimic. Mi s-a părut că se potrivește foarte bine cu ce povestesc și care este relația mea cu România.

V.D: Care este geneza acestei cărți? Cum v-a venit ideea?

O.LCe s-a întâmplat în decembrie 1989? Aveam 20 de ani. Trăisem într-o țară închisă. Am avut noroc pentru că am fost înconjurată de o familie simpatică și un pic excentrică. Ai mei erau psihiatrii. Știu că idea de psihiatru și de psihiatrie poate crea probleme, dar pentru mine a fost o chestie foarte mișto. Unul din momentele care consider eu că m-au format a fost ce s-a întâmplat în 1989. În primul rând, nu înțelegeam nimic. Eram în București. Nu făceam mare lucru. Lucram. Aveam 20 de ani. Ratasem de câteva ori examenul la Arhitectură, deci lucram. Din păcate, un foarte bun prieten a fost împușcat în timpul revoluției. Cartea este povestea celor câteva zile în care l-am căutat pe acest prieten pe care îl chema Dan. A fost un moment important. Când m-am întors din nou în Franța cred că am simțit nevoia să îmi reglez conturile cu România. În sensul că sunt în continuare foarte legată, dar practic nu mai am pe nimeni. Am spus că trebuie să fac ceva ca să marchez replecarea mea din România.

V.D: De trei decenii încoace pendulați între Paris și București. Înțeleg că v-ați hotărât să vă stabiliți definitiv la Paris după ce ați stat o perioadă la București. De ce ați avut nevoie de acest du-te vino?

O.L: Mă consider un pic ca jucăria pe care am cunoscut-o împreună în copilărie, ca un Hopa Mitică. Nu am stare. Am încercat să mă opresc la București. A fost ok. Dar mi-am dat seama că nu pot să mă opresc. E ceva ce mă ține în viață. Îmi dă un scop. Îmi place să mă mișc. E foarte simplu. Nu are nicio altă conotație metafizică sau mai complicată. Îmi place. Mi se pare că face partea din viață. 

V.D: Romanul, în fapt povestea Luciei, începe într-o seară de decembrie 1989, dar de-a lungul celor 160 de pagini avem diverse flashback-uri (priviri retrospective), dar avem și momente foarte aproape de noi. Acest du-te vino se regăsește și în scrisul dumneavoastră.

O.LCred că este modul în care funcționează memoria, sau cel puțin a mea. Bănuiesc că a tuturora. În momentul în care îți amintești ceva îți amintești pentru că ai simțit, ai mirosit, ai atins ceva ce îți amintește. Din prezent te duci în trecut. În viitor mi-ar plăcea, dar e mai complicat. Cred că „copiază” modul în care funcționează percepția pe care o avem prin memorie.

V.D: Am remarcat o frază. La un moment dat spuneți că „România este un anti-magnet super puternic”. 

O.LE ca și povestea cu familiile. Oricât de complicate și de dificile ar fi poveștile cu familiile, întotdeauna e familie. Te gândești că acolo găsești liniște, ajutor. Mitologia familiei face să te gândești că este un loc în care ești safe (în siguranță). Făcând o extrapolare e ca și cum România ar fi familia mea. În sensul în care mă gândeam că mă întorc și o să fie super ok pentru că sunt la mine, sunt acasă. Chestia asta cu anti-magnetuleste pentru că mi-am dat seama că, precum tot ce era legat de afect, era o pură construcție. Relația mea cu România este ca o relație complicată de dragoste. Anti magnetul ăsta este că mi-am dat seama că nu avem aceiași polaritate, pur și simplu ca bateriile sau magneții.

V.D: Ați vorbit despre dragoste. Romanul dumneavoastră este pe alocuri foarte intim, precum atunci când Lucia spune că «singurul detaliu complicat din viața ei pentru ea a fost homosexualitatea ei într-o țară în care deja doar a  pronunța cuvântul era o excentricitate din cele mai greu acceptate». 30 de ani mai târziu cum vi se pare că au evoluat mentalitățile în România de azi?

O.LS-au schimbat foarte multe chestii. În primul rând există cuvântul. Există, știm ce înseamnă, chiar dacă nu ne convine. Am prieteni buni din comunitatea LGBTQAI. Sunt foarte activi. Fac o grămadă de chestii. Ce s-a schimbat este că există. Poate că nu am avut eu baftă când eram puștoaică. Eu chiar nu am auzit. Nu știam că există. Acum există. Sunt foarte mulți oameni care sunt super implicați, angajați. Există Asociația Accept și alte locuri. Se întâmplă lucruri. 

V.D: 30 de ani mai târziu după acest decembrie 1989, ce privire aveți asupra evenimentelor din acea perioadă? Vi s-a schimbat optica? Vedeți altfel lucrurile față de cum le vedeați atunci?

O.LNu am niciun punct de vedere istoric asupra evenimentelor din decembrie 1989. În mod straniu nu cred în istorie. Știu că există, dar pentru mine rămâne ceva foarte vag și foarte construit de oameni, deci relativ de neîncredere. Tot ce pot să spun este că mă bucur că am fost acolo pentru că e ceva care m-a făcut, m-a construit. Cea care sunt acum sunt așa datorită și din cauza celor ce s-au întâmplat în decembrie 1989Ăsta mi se pare un lucru foarte important. 

 
Oana Lohan, autoarea romanului «Mars Violet»: Relația mea cu România este ca o relație complicată de dragoste