Danemarca: o lege de „externalizare” a dreptului la azil care provoacă surpriză şi consternare

Iată cum ar urma să se desfăşoare lucrurile în viitor dacă legea adoptată în Danemarca va fi şi aplicată. Să presupunem că un afgan ajunge pe teritoriul danez şi depune o cerere de azil politic pretextînd că viaţa sa este în primejdie din cauza talibanilor. Într-o primă fază afganul candidat la azil va fi transferat într-o ţară din Asia sau din Africa cu care Danemarca a semnat un acord prealabil. Candidatul la azil afgan s-ar putea trezi în Rwanda sau în Eritreea unde va aştepta analizarea dosarului său şi rezultatul. În cazul în care i se acordă azil politic, nu este însă sigur că va fi lăsat să vină să trăiască în Danemarca. Iar în cazul în care nu i se acordă, ţării care l-a găzduit temporar îi revine sarcina să-l trimită înapoi în ţara sa de origine pe respectivul candidat la azil.

Putem spune deci că Danemarca încearcă o externalizare totală a mecanismului de acordare a dreptului de azil fără să ţină cont de regulile existente în prezent în Uniunea Europeană.   

Pretutindeni în Europa extrema dreaptă pledează de multă vreme pentru acest tip de delocalizare a cererilor de azil. Surprinzător este însă faptul că un guvern de centru stînga l-a adoptat pentru prima dată acordîndu-i un statut legal. În Franţa, cotidianul Le Monde reacţionează afirmînd că măsura danezilor este în acelaşi timp „şocantă şi periculoasă”. Iată şi argumentele analiştilor de la Le Monde: una din valorile fundamentale ale Europei post-belice este dreptul la azil, un sistem adoptat prin Convenţia de la Geneva din 1951. În anii celui de-al doilea război mondial ţările europene nu au fost capabile să-i protejeze pe evrei de furia dementă a naziştilor, şi nici să împiedice deplasări masive de refugiaţi de război. Iată motivul principal pentru care întreaga arhitectură a construcţiei europene se bazează şi pe acest imperativ moral: protejarea refugiaţilor. Iar în prezent 145 de ţări din lume au aderat la Convenţia de la Geneva.

Le Monde consideră că legea adoptată pe 3 iunie de Parlamentul danez reprezintă un atac fără precedent împotriva unui principiu fondator al Uniunii Europene. Iar faptul că Danemarca a semnat cu Rwanda un prim protocol de înţelegere privind externalizarea mecanismului său de acordare a dreptului de azil nu înseamnă nici o garanţie pentru candidaţii la azil, Le Monde precizează că Rwanda nu este o democraţie şi că în această ţară regimul aflat la putere îşi elimină sau încarcerează proprii opozanţi.

Din punctul de vedere al executivului danez şi al premierului Mette Frederiksen, însă, măsura ar urma să-i disuadeze pe străini să mai vină în Danemarca. Danezii, în marea lor majoritate, consideră că ţara lor şi-a epuizat capacităţile de primire şi integrare, şi că statul providenţă riscă să dea faliment dacă fluxul migratoriu se menţine. Paradoxul este că în 2020 în Danemarca nu au fost depuse decît 1500 de cereri de azil. Deci presiunea nu este chiar atît de gravă. În schimb, începe să devină evident că în unele ţări europene partidele care vor să ajungă la putere se văd obligate să includă în programul lor principiul zero refugiaţi.

Extrema dreaptă în Danemarca este foarte puternică în prezent, şi probabil că dacă social-democraţii nu ar fi inclus în programul lor, încă din 2019, acest principiul al frînării totale a imigraţiei nu ar fi ajuns să conducă ţara. Iar ceea ce au decis ei acum în materie de drept de azil ar fi decis extrema dreaptă.

Politica danezilor în această privinţă suscită nelinişte la ONU şi în cadrul Comisiei europene de la Bruxelles. Cu atît mai mult cu cît unii experţi se tem că după această primă breşă radicală anti-imigraţie operată de Danemarca, şi alte ţări europene ar putea prelua exemplul. Toate aceste nelinişti se mai cer descifrate în contextul dezbaterilor identitare care se derulează în prezent. Europa se teme de fapt de mult că imigraţia i-ar putea modifica nu doar morfologia ci şi fiinţa profundă.