Avignon: Cehov, „Livada de vişini” – o metaforă a lumii contemporane

Există, în limba franceză, o expresie care sună cam aşa: rester sur sa faim. La propriu ea vrea să spună că uneori, după ce iei masa, îţi mai este foame. La figurat ea vrea să spună că ai avut nişte aşteptări care nu au fost însă confirmate. Mai toţi criticii care au scris, de la premiera de pe 5 iulie, despre acest spectacol, chiar şi cei foarte binevoitori, şi-au exprimat în presa centrală şi locală unele rezerve.

De la directorului Teatrului Naţional de la Lisabona, Tiago Rodrigues, publicul şi criticii aşteptau mai mult, în ciuda faptului că actriţa Isabelle Huppert, care o încarnează pe aristocrata Liubov, personajul principal al piesei, este o vedetă internaţională. În paranteză fie spus, Isabelle Huppert a fost de două ori şi în România, a doua oară în 2018 la Festivalul de teatru de la Sibiu unde a susţinut un spectacol lectură.

Un nume internaţional nu poate salva însă un spectacol pe toate palierele sale. Ceea  ce mi se pare că s-a întîmplat cu montarea lui Tiago Rodrigues. Nu vreau să fiu răutăcios, dar cred că mulţi regizori occidentali au o problemă cu Cehov. Altfel spus îi montează prost piesele, nu reuşesc să ajungă la spleen-ul său. În ce mă priveşte, obişnuit cu montări fabuloase în România şi cu altele în diverse ţări ale Europei de răsărit, am rămas, cum spun francezii, sur ma faim cam de fiecare dată cînd am văzut montări cu Cehov în Franţa.

Iată doar unul din motivele pentru care mi s-a părut interesantă întrebarea (abordată de mai mulţi comentatori avizaţi): de ce a vrut Tiago Rodrigues să monteze „Livada de vişini” în curtea de onoare a Palatului papal?

Ascunde,  această piesă, o metaforă pentru epoca noastră? Este ea, cum afirma un critic, o frescă socială concepută pentru a ne vorbi despre incertitudinile viitorului?

În piesa lui Cehov, într-adevăr, avem povestea unei familii de aristocraţi ruşi împinşi de Istorie spre ieşirea din scenă. Iar cel care a fost pe vremuri un ţărănuş pe lîngă stăpîni, Lopahin, născut într-o familie de iobagi, preia puterea, cel puţin la nivel economic. El va cumpăra celebra livadă de vişini în urma unei licitaţii savurînd de fapt ruinarea aristocratei Liubov. La Cehov, însă, lucrurile sunt întotdeauna pline de ambiguitate, complexe şi subtile. Lopahin o iubeşte în secret pe Liubov, o doreşte în mod visceral, dar ştie că niciodată nu va putea să o aibă pe această femeie. Atunci se răzbună, într-un fel, distrugînd livada, ordonînd doborîrea copacilor pentru a crea în locul lor parcele şi a le vinde noilor îmbogăţiţi dorind să-şi construiască vile la ţară…

Criticul George Banu a scris un remarcabil eseu intitulat Notre Théâtre, la Cerisaie unde analizează multe dintre valenţele metaforice ale piesei, precum şi drama, sau mai precis dilema sentimentală a lui Lopahin: el dorea de fapt un trup de femeie şi s-a ales cu trunchiurile unor copaci.  Cine este învinsul, cine este învingătorul în această dramă? De fapt, toată lumea pierde cîte ceva, ceea ce la Cehov reprezintă o constantă metafizică.

Pe imensa scenă din Curtea de onoare a Palatului papal, recent renovată, Tiago Rodrigues a instalat zeci şi zeci de scaune. Înţelegem imediat că ele reprezintă vişinii sacrificaţi… Dar şi aici, din punct de vedere scenografic, parcă am rămas sur ma faim. Există o metaforă în opţiunea regizorului, el a folosit vechi scanune de dinainte de renovare. Într-un fel le-a salvat dîndu-le un un rol pe scenă, după ce timp de ani şi ani de zile serviseră mai modest doar ca scaune de sală. Tot o metaforă este distribuirea unui actor de culoare, Adama Diop, în rolul lui Lopahin. Imposibil să nu te trimită această opţiune cu gîndul la dezbaterile din ultimul timp pe teme rasiale.

Cehov îşi plasează acţiunea din Livada de vişini la începutul secolului al XX-lea, într-un moment cînd efectiv se încheia o epocă şi începea alta, incertă. Ea urma să fie teribilă, marcată de două războaie mondiale şi de două ideologii ucigaşe, nazismul şi comunismul. Regizorul Tiago Rodrigues s-a gîndit poate, alegînd Livada de vişini (ultima piesă scrisă de Cehov) la schimbarea de epocă trăită de umanitate în prezent, schimbare accelerată de pandemie.

În piesa lui Cehov progresul era reprezentat prin expansiunea căilor ferate, o cale ferată urma să ajungă în apropierea fostei livezi şi să faciliteze astfel accesul noii burghezii, a noilor îmbogăţiţi, la vilele lor de la ţară. Atunci, calea ferată, ca simbol al progresului, scurta distanţele şi celebra reuşita umanităţii. Astăzi pandemia, ca simbol al incertitudinii, scurtează distanţele spre moarte şi vorbeşte despre un mare eşec al umanităţii.