Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Avignon: Angelica Liddell - o artistă de mare forţă care îşi permite uneori iresponsabilităţi extreme

angelica.jpeg

Angelica Liddell în spectacolul "Liebestod" de la Avignon (IN)
Angelica Liddell în spectacolul "Liebestod" de la Avignon (IN)
Image source: 
Festival Avignon

Festivalul de la Avignon a însemnat întotdeauna şi o rampă de lansare pentru artişti francezi şi străini. În această ultimă categorie intră spaniola Angelica Liddell. Ea a fost invitată pentru prima dată la Avignon în 2010 cînd a impresionat profund atît publicul cît şi presa. De atunci spectacolele ei circulă deseori în Europa. În 2014 ea a venit şi la Festivalul de la Sibiu. Anul acesta, la Avigon, spectacolul său intitulat Liebestod a suscitat multe controverse.

Spectacolul începe cu un citat din Emil Cioran. Iată-l: „Totul în mine este rană şi sîngerare, sunt definitiv convins de acest lucru. Suferinţa mi-a dat totuşi curajul de a mă afirma, îndrăzneala exprimării şi elanul spre paradox.”

Nu încape nici o îndoială, Angelica Liddell se recunoaşte în reflecţiile lui Cioran legate de moarte şi de sinucidere, de îndoială şi de neputinţa de a trăi. În cursul spectacolului ea revine de altfel la Cioran şi citeşte cîteva zeci de rînduri din cartea Pe culmile disperării.

Angelica Liddell este o artistă a disperării, toată lumea a constatat acest lucru din 2010 la Avignon. Toată lumea îi recunoaşte forţa, talentul literar, faptul că este dotată cu un instinct al scenei ieşit din comun, chiar cu o forţă hipnotică. Ea reuşeşte, de exemplu, să fascineze un public numeros pe scena Operei Confluence de la Avignon. Singură în faţa a 950 de spectatori (aceasta este în orice caz capacitatea acestei noi săli dată în folosinţă în 2017) Angelica Liddell vorbeşte despre angoasele ei, despre raportul dintre dragoste şi moarte, despre tauromahie, despre societatea de consum, despre lipsa de sens în viaţă… Cuvintele ei, deseori încărcate de poezie, devin uneori veritabile insulte la adresa întregii lumi dar mai ales a francezilor. Înţelegm că Angelica Liddell a scris acest text special pentru Franţa care a lansat-o dar pe care o detestă. Tot aşa cum Thomas Bernhard considera că austriecii sunt cei mai odioşi oameni din lume, Angelica Liddell se răfuieşte cu francezii, îi acuză că nu ştiu să-şi crească copiii, că au pierdut legătura cu sacrul…

În timp ce este făcut cu ou şi cu oţet, publicul surîde, rîde… Iar în momentul cînd Angelica Liddel spune „ştiu că v-aţi săturat de Angelica Liddell” unii spectatori  aprobă cu voce tare.

Franţa are o lungă tradiţie a avangardelor iar publicul este de fapt format în aşa fel încît să nu se mai mire de nimic. Insultarea publicului a devenit de mult o expresie a revoltei artistice. În urmă cu o sută de ani dadaiştii erau chiar mai violenţi decît Angelica Liddell. Ceea ce îi deranjează însă pe mulţi, iar presa semnalează acest lucru, sunt gesturile obscene ale artistei şi faptul că recurge la „metafore corporale” ţinînd aproape de automutilare. Chiar de la început Angelica Liddell ţine să demonstreze că „limbajul” ei teatral are la bază un alfabet special. Ea se cresteză cu o lamă pe dosul palmelor, sub genunchi şi pe glezne, aşteaptă să apară sîngele, înmoaie bucăţele de pîine în propriul ei sînge şi apoi le mănîncă… 

Prin astfel de gesturi ea perturbă frontiera dintre genuri, de fapt dintre ceea ce numim teatru şi ceea ce numim performanţă. La teatru publicul nu are această aşteptare, să-i vadă pe actori sîngerînd în mod real sau suferind în mod real. Genul de spectacol numit performanţă este cel care, în mod normal, adresîndu-se unui public avertizat, vehiculează astfel de gesturi extreme. Angelica Liddell nu-şi menajează însă spectatorii, nu se teme nici de obscenităţi şi nici de enormităţi.

În germană Liebestod înseamnă mort din dragoste. În spectacolul ei Angelica mai aduce pe scenă zece pisici, patru bărbaţi cu patru bebeluşi în braţe, un bărbat căruia îi lipsesc mîna dreaptă şi piciorul drept, iar la sfîrşit un maasai (războinic semi-nomad african capabil să vîneze lei cu suliţa). Surprizele vizuale sunt deci numeroase în acest spectacol în care nimeni nu se plictiseşte nici o secundă, chiar dacă la sfîrşit unii ies sideraţi şi revoltaţi.

În ce mă priveşte, i-aş reproşa acestei artiste că, în paralel cu expunerea nevrozelor sale intime şi filozofice, spune şi multe prostii. „Avem nevoie de o teocraţie” strigă la un moment dat actriţa. N-ar fi nici o problemă dacă această stupizenie ar fi spusă de un personaj. Personajele, pe scenă, pot sune orice. Numai că fraza este pronunţată de Angelica în partea a doua a spectacolului cînd artista schimbă total registrul comunicativ şi li se adresează spectatorilor pe un ton personalizat pînă la extrem.

Poate un foarte talentat artist să devină la un moment dat iresponsabil prin afirmaţiile sale? Angelica Liddell demonstrează că da… Fiind atît de inteligentă ea ştie fără îndoială că Iranul este, de exemplu, o teocraţie, unde femeile nu au voie nici să cînte şi nici să danseze în public.

Uneori, mari artişti, în Europa noastră unde libertatea pare să fie înrădăcinată pentru eternitate (ceea ce nu este garantat de nimeni), îşi bat joc de ea. Este sentimentul pe care l-am avut asistînd la spectacolul Liebestod, deşi în anumite momente l-am savurat cu toată plăcerea şi m-a emoţionat.