Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cronica bilingvă / la Chronique bilingue N° 218: Une « Cerisaie » născută cu forcepsul

„Livada de vișini” de Cehov, montare în Curtea de onoare a Palatului Papal, Avignon, iulie 2021

La ora la care Cehov îşi scria piesele, regia de teatru abia se năştea, autorul fiind autoritatea absolută în arta spectacolului. Astăzi regizorul este deţinătorul puterii, de unde şi libertatea pe care şi-o ia de a rescrie de fapt texte clasice prin nuanţele montării. Scriitorul Virgil Tănase, care este şi om de teatru, denunţă însă în cornica bilingvă următoare unele excese contemporane din partea noului demiurg al scenei – regizorul.

Franchement, je ne sais quoi dire ! Să zicem că ar fi vorba de o nedumerire. O nedumerire qui ne mériterait peut-être pas de s’y arrêter dacă n-ași avea senzația că e un simptom al felului în care societățile noastre se îndepărtează de operele de artă și de folosul pe care acestea ni-l aduc. Pe de altă parte, fenomenul e același en France et en Roumanie, également victimes d’une sorte de « réalisme socialiste » qui s’impose insidieusement en Occident deși ideologia care justifica acest demers pare astăzi depășită. Nu însă și o mentalitate reducționistă qui veut nous faire croire que l’art est un simple instrument d’éducation politique și că publicul e constituit de o masă de oameni nelămuriți cărora niște dascăli luminați trebuie să le explice adevărata doctrină.

Pentru că este vorba de spectacolul care a deschis anul acesta festivalul de la Avignon în curtea de onoare a Palatului papilor, je ne vois pas de meilleure façon d’aborder la question que de me rapporter à Jean Vilar, celui qui en fut l’initiateur. Preocuparea de căpetenie a acestuia era de a pune capodoperele literaturii dramatice la îndemâna publicului popular, pe care teatrul așa zis burghez, un teatru de divertisment și accesibil numai celor înstăriți, avait éloigné des salles de spectacle. Toutefois, et bien que Jean Vilar eût des convictions de gauche tranchées, considerând că adevărul vieții – sunt propriile sale cuvinte – e mai important decât mesajul politic și că textele marilor autori vorbesc de la sine, atunci când a inițiat, în 1947, festivalul de la Avignon, ce qu’il voulait était de donner la parole aux auteurs, être un intermédiaire entre ceux-ci et le public. Il trouve un terme très juste, il me semble, pour définir le rôle du metteur en scène : celui-ci, disait Jean Vilar, est un « accoucheur ». Rolul lui este de a se îngriji ca nașterea să se facă fără daune pentru făt și pentru mamă.

E de la sine înțeles que le nourrisson doit ressembler plutôt à ses parents qu’à la sage femme – d’ailleurs il arrive parfois que le nouveau-né vienne au monde sans le secours de quiconque și Doamne ! de câte ori nu mi-am spus, ieșind de la un spectacol, că ași fi preferat să nu fi existat un regizor, marile texte punându-se în scenă aproape de la sine dacă sunt lăsate să fie ceea ce sunt. Ou alors qu’il y eût un metteur en scène capable de nous faire croire qu’il n’y avait eu aucun. „Arta nu înfrumusețează decât dacă e nevăzută”, spunea deja Ovidiu, vérité saugrenue aujourd’hui quand, pour vendre sa marchandise, il faut choquer et en vanter la primeur.

La question que je me pose este dacă „Livada cu vișini”, așa cum ne-a fost prezentată anul acesta la Avignon, seamănă cu piesa lui Cehov. Îmi veți spune că e un spectacol modern, de la hainele de stradă inexpresive când nu sunt țipătoare până la muzica de discotecă – toutefois, je doute qu’un crop top rendrait la Venus de Milo plus « accessible » a la compréhension des visiteurs du Louvre, și că directorul muzeului de la Prado ne-ar face mai sensibili la dramele lumii contemporane dacă în tabloul lui Goya „Execuția din 3 mai” ar înlocui împușcații cu victimele genocidului din Rwanda, de pildă, despre care se vorbește mult azi.

Dar să ne întoarcem la Cehov. Le miracle qui s’est produit sur la scène du Théâtre d’art de Moscou quand Stanislavski donnait vie aux pièces de Tchékhov, et que de ce travail naissait la mise en scène de théâtre, a fost că, dintr-un simplu purtător de cuvânt, actorul, care se leapădă de ceea ce este pentru a deveni un altul, ajunge la acel adevăr al trăirii, la acea rădăcină a existenței noastre pe pământ care n-are nevoie de înoire pentru că ea este aceeași de când ne-am făcut oameni, et sera probablement la même jusqu’à la fin des temps. Au contraire, extraire les œuvres d’art de ce qu’elles sont pour leur donner le lustre de l’actualité, e un fel de a ne face să credem că oamenii nu sunt decât o îmbinare de circumstanțe.

Il suffit d’avoir lu Tchékhov, sans même connaître ses attitudes et ses opinions, pour se rendre compte que cet auteur ne se préoccupe guère de l’écorce sociale et politique de l’existence. „Cehov detesta tot ce e vulgar şi de prost gust”, écrivait Gorki à sa femme après les funérailles de son ami și frică mi-e că, din acest punct de vedere, „Livada cu vișini” de la Avignon nu ia de la Cehov decât, abuziv, numele. Pruncul nu seamănă cu părintele său ci cu forcepsul folosit de mamoș ca să evoce „cestiunile arzătoare la ordinea zilei”.

Ca după prima reprezentație a „Pescărușului”, când regia de teatru încă nu se născuse și actorii, cam băuți se pare, se jucau pe ei înșiși fără să se întrebe cine sunt personajele pe care le întruchipează, s’il était parmi nous, Tchékhov, qui abhorrait les coups d’éclat et regardait avec une indulgence discrète nos esbroufes et nos trahisons, ne retirerait pas sa pièce mais irait, je suppose, se promener tout seul dans la nuit brumeuse de Petersbourg, décidé de ne plus jamais écrire une pièce de théâtre. Din fericire insistențele lui Nemirovici-Dancenko l-au făcut să-și schimbe părerea.