Cărţile candidaţilor la prezidenţialele franceze: efemere şi repede uitate

Polemistul Eric Zemmour, considerat de dreapta ba chiar de extrema dreaptă, şi care nu s-a declarat în mod oficial candidat la prezidenţiale, publică o carte inititulată „Franţa nu şi-a spus încă ultimul cuvînt”. Socialista Anne Hidalgo, primar al Parisului, semnează o carte intitulată „O femeie franceză”. Comunista Fabien Roussel a optat pentru un titlu care sună ca un slogan : „Franţa mea, fericită, solidară şi demnă”. Ecologistul Eric Pioll încearcă să atragă atenţia cu un titlu scurt: „Speranţă”.  

Există însă şi alte strategii, de exemplu ca unii candidaţi să intre în cursa prezidenţială cu o carte despre ei. Este cazul cu unul din liderii dreptei, Xavier Bertrand. Începînd cu data de 23 septembrie în librării va putea fi cumpărat un eseu-biografie semnat de Ian Hamel intitulat „Xavier Bertrand, obstinatul”.

Nu toate aceste cărţi se anunţă mari succese de librărie şi în nici un caz nu putem spune că ele au un impact decisiv asupra alegătorilor. În contextul alegerilor prezidenţiale precedente, în urmă cu cinci ani, cel mai mare succes de librărie l-a avut radicalul de stînga Jean-Luc Mélenchon cu o carte program intitulată „Viitorul în comun”. Ea s-a vîndut în 250 000 de exemplare şi nu este exclus ca redutabilul orator Jean-Luc Mélénchon să fi crezut serios în şansa sa de a ajunge la Elysée. Şi probabil că a fost crunt dezamăgit cînd a descoperit că în ciuda succesului său de librărie el nu a intrat în turul al doilea al scrutinului. Preşedinte a devenit atunci Emmanuel Macron a căruia carte, „Revoluţie”, s-a vîndut doar în 200 000 de exemplare.

În prezent, dintre toţi candidaţii declaraţi sau nedeclaraţi la prezidenţiale cel mai mare succes la public s-ar părea că va avea cartea lui Eric Zemmour, în care el denunţă „invazia” imigraţionistă şi islamul politic.  

Politologul Christian Bart arată în cotidianul Libération că aceste cărţi se scufundă de fapt repede în indiferenţa generală. Ele reprezintă o gesticulaţie mediatică necesară în context de prezidenţiale, de unde şi banalizarea fenomenului… Ceva mai mult succes au cărţile foştilor preşedinţi, ceea ce s-a văzut în cazul lui Jacques Chirac, Nicolas Sarkozy sau François Hollande. Nicolas Sarkozy este de altfel aşteptat ca autor toamna aceasta cu o carte intitulată „Promenade”. Dar chiar şi cărţile preşedinţilor se perimează repede cu unele excepţii cum ar fi memoriile generalului De Gaulle.

Personal, evocînd aceste apariţii editoriale, îmi amintesc de un roman al scriitorului suedez Erik Olof Ekstrom, o poveste de dragoste intitulată „N-a dansat decît o vară”. Şi despre cărţile care intră în jocul alegerilor prezidenţiale se poate spune că nu trăiesc decît pe durata unui sezon, sau a unei campanii electorale.