Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cronica pariziană: Arcul de Triumf „împachetat” - cîte perechi de ochi atîtea sensuri atribuite gestului

img_0896.jpg

Image source: 
MV RFI

Pînă pe data de 3 octombrie parizienii participă la un fel de happening în jurul Arcului de Triumf și completează prin agitaţia lor  provocarea culturală și emoţională lansată de artistul de origine bulgară Christo. Acesta din urmă, aflat la originea proiectului de împachetare a celebrului monument parizian, a decedat în 2020, dar visul său de artist trăiește în aceste zile la Paris.

Cum era de aşteptat, împachetarea Arcului de Triumf la Paris suscită reacţii pro şi contra. Folosesc termenul de împachetare pentru că era efectiv preferat de Christo. El îşi exprima agasarea ori de cîte ori criticii sau jurnaliștii foloseau verbul a ambala pentru descrierea demersului său artistic. Din punctul său de vedere, între a ambala (în engleză to wrap) şi a împacheta există o diferenţă esenţială…

În orice caz, Christo nu şi-a explicat niciodată în termeni foarte clari demersul, şi bine a făcut. Cînd, în 1985, el a împachetat cu pînză un pod din inima Parisului, Le Pont Neuf, trei milioane de persoane s-au deplasat ca să vadă „miracolul”. Probabil că mulţi vizitatori s-au întrebat atunci „ce sens are această împachetare?” Si cum nu exista un răspuns unic din partea artistului fiecare om şi-a răspuns singur la întrebare. În 1995 la Berlin cinci milioane de persoane au venit să vadă Reichstag-ul împachetat, şi probabil, tot aşa, în minţile celor prezenţi s-au născut cinci milioane de explicaţii pentru ceea ce au văzut.

Numeroşi comentatori şi critici de artă consideră că toate aceste „teribilisme” ale lui Christo sunt de prost gust şi inutile, veritabile semne ale nihilismului în arta contemporană. Cotidianul Le Figaro a publicat chiar un fel de articol-protest, cineva îl acuza pe artistul defunct de sacrilegiu. Cum să împachetezi, scoţînd din circuitul normal, un monument sub care zace soldatul necunoscut și care aduce omagiu tuturor francezilor morţi în războaiele Franţei?  

Alţi critici și eseiști văd însă în arta sa un demers interesant de perturbare a spaţiului urban convenţional. Cînd un monument este astfel pus între paranteze, devenind un fel de gigantic cadou, asistăm la o răsturnare de raporturi. Oamenii vin să vadă rezultatul și participă de fapt la un spectacol colectiv, la un balet stradal. Dintr-o dată vizitatorii devin personaje, părţi constituante ale obiectului artistic, contribuie la teatralizarea sa…

Personal, urmărind în două rînduri spectacolul din jurul Arcului de Triumf, cînd era înconjurat de macarale și cînd era înconjurat de mulţimea de vizitatori, am avut acest sentiment, și anume de celebrare a unui miracol. Dintotdeauna oamenii au gustat insolitul în spaţiul urban, sub toate formele: carnavaluri, execuţii publice, nunţi princiare, încoronări, defilări militare, incendii, inaugurări de monumente, funeralii naţionale, bîlciuri… Există în structura genetică a fiinţei noastre o fascinaţie în faţa insolitului, a ideii de miracol.

Ceea ce se întîmplă acum, ca febrilitate turistică și emoţională, în jurul Arcului de Triumf, îmi amintește de celebrele expoziţii Monumenta de la Grand Palais, unde în fiecare an era invitat cîte un artist să creeze un exponat unic gigantic. Pentru că și gigantismul face parte din fantasmele noastre, el fiind uneori o tentativă de depășire a limitelor umane. Cînd a fost inaugurat Turnul Eiffel la Paris, multă lume l-a considerat o oroare, și ceea ce a impresionat în primul rînd nu a fost forma sa ci gigantismul său.

Acum, veniţi în pelerinaj la Arcul de Triumf, vizitatorii se poartă deseori ca niște copii. Infantilismul este permis în contextul acestui tip de demers artistic, ba chiar căutat de artist (cred eu). Ca și cum s-ar apropia de o icoană făcătoare de minuni sau de Zidul Plîngerii, sute de oameni vor să atingă pînza argintată în care este învelit monumentul, o mîngîie, o palpează. Piaţa Charles de Gaulle, de unde iradiază 12 bulevarde, devenită pietonală în week-end, mi-a apărut ca o scenă a deambulărilor reflexive. Nu știm, evident, ce se întîmplă în mintea oamenilor, dar gîndul că mii de oameni încearcă să găsească un sens operei semnată de artist mă amuză. Oare nu este artistul, prin definiţie, perturbator profesionist de normalitate, de banalitate, de comoditate, de prejudecăţi, de facilitate, de dogme, de reguli, de ticuri, de conformisme, de automatisme, de coduri comportamentale prefabricate?

Împachetarea Arcului de Triumf de la Paris mi se pare un astfel de gest, nu lipsit de o dimensiune naivă, ca și cum ar fi un hohot de rîs gigantic lansat într-o lume care nici ea nu prea știe dacă este purtătoare de sens.