Procesul atentatelor din 13 noiembrie 2015: mărturiile primelor victime cutremură sala tribunalului

Jean-Louis Périès, preşedintele Tribunalului special constituit pentru acest proces, este un om cu metodă. Audierile părţilor civile se fac în ordinea cronologică a atacurilor din seara de 13 noiembrie 2015. Aşadar, Stade de France mai întâi, apoi terasele cafenelelor şi în fine sala Bataclan, acolo unde au fost ucişi 90 de oameni din cei 130 care aveau să-şi piardă viaţa în seria de atentate.

Primii pe care i-am ascultat deci la bară au fost şi primii care s-au confruntat în aceea seară cu violenţa oarbă, cu scenele oribile provocate de cei 3 kamizake care s-au aruncat în aer. Au venit să povestească la tribunal 6 jandarmi, membri ai Gărzii Republicane, în misiune în seara aceea potrivit unui dispozitiv instaurat la fiecare meci sau eveniment care are loc pe Stade de France. Au venit ca să depună mărturie 6 dar ceilalţi 7 care au fost cu ei atunci nu au putut sau nu au vrut să vină la tribunal.

Toţi parcă au dorit să ne pună faţă în faţă cu ideile noastre preconcepute. Pentru toată lumea, jandarmul, ca şi poliţistul sau militarul, este simbolul siguranţei. E un om forte, puternic şi stăpân pe sine. Ei bine, nici gând! 5 din cei 6 jandarmi – la pensie sau încă în activitate, unii veniţi în uniformă – care au depus mărturie au plâns la bară. Stresul post-traumatic este încă prezent, aproape 6 ani după dramă. Intre lacrimi şi sughiţuri, între două pauze lungi ca să-şi tragă aer în piept, toţi au descris aceleaşi scene de război. Răniţii din jur, bucăţi de carne umană răspândită peste tot – în particular cea de la kamikaze – şi mai ales corpul sfârtecat al lui Manuel Dias, 63 de ani, pensionar portughez stabilit în Franţa, singurul mort la Stade de France.

Fusesem avertizaţi că de acum încolo lucrurile se complică, pentru noi care ascultăm dar mai ales pentru cei care se vor succeda la bară. Déjà în vremuri normale, să vii să vorbeşti singur la bara unei săli uriaşe, trebuie să fie un moment greu de trăit. Dacă în plus ştii că la câţiva metri de tine se află presupuşii complici ai celor care au comis măcelul, proba este şi mai dificilă. Nu e deci de mirare că toţi jandarmai audiaţi în această primă zi a părţilor civile, cu excepţia unuia singur, sunt mai departe trataţi de psihologi şi psihiatri. Totodată, era important pentru aceşti oameni, din care niciunul nu a fost rănit fizic, să-şi facă auzită vocea, să se adreseze publicului, curţii dar şi celor 11 acuzaţi aflaţi în boxă.

Un alt lucru care ne-a frapat pe cei care am asistat ore în şir la aceste prime audieri a fost că jandarmii, cu sau fără uniformă pe ei, nu au ezitat să-şi critice vehement ierarhia pentru felul în care s-a comportat atunci dar şi după evenimente. Pe scurt, putem spune fără a exagera că la bara tribunalului s-a făcut şi terapie pentru cei traumatizaţi, şi procesul jandarmeriei ca instituţie.

In loc de nuntă are parte de 48 de ore de incertitudini până să i se confirme că mortul de la Stade de France este tatăl ei

După audierile jandarmilor şi pauza decisă de preşedintele Curţii pentru a ne permite să ne tragem sufletul după aceste mărturii greu de ascultat – inclusiv în sala presei am văzut confraţi cu ochii umezi – a venit la bară Sophie Dias, azi în vârstă de 39 de ani, fiica lui Manuel Dias, cel ucis deci la Stade de France. Si ea cu lacrimi în ochi şi cu textul scris pe o foaie de hârtie, Sophie ne-a povestit cum acum 6 ani, în seara atentatelor de la Paris, era în Portugalia ca să-şi pregătească nunta de a doua zi. In loc de nuntă a avut parte de 48 de ore de angoase, incertitudini şi mesaje contradictorii până să i se confirme oficial că singurul mort de la Stade de France este tatăl ei. 6 ani mai târziu, Sophie Dias este încă traumatizată şi sub tratament. Mai ales însă ea este furioasă pe autorităţile franceze. «Demersuri administrative greoaie, lipsă de empatie, cereri nesfârşite de justificări, expertize inumane» - nimic nu a lipsit din rechizitoriul făcut de fiica lui Manuel Dias la adresa autorităţilor de la Paris.

A urmat la bară Bley Mokono, uriaş om de culoare, 1,95 m şi 140 kg, numai muşchi, azi în fotoliu cu rotile în urma atentatului de la Stade de France. «Sunt musulman dar avem în familie şi catolici, şi evrei şi chiar şi atei şi cu toate astea nu am ucis pe nimeni. Prima îndatorire a unui musulman este să nu facă rău nimănui, nici bătrânilor, nici copiilor. Educaţia mea îmi cere să iert dar, trebuie să recunosc, mi-e greu» spune Bley Mokono întorcându-se spre acuzaţii din boxă.

In fine, urmează la bară o consoartă jurnalistă care cere presei să nu-i dea numele întreg. Ii vom spune deci doar Marylin, la Stade de France pentru un reportaj TV. Aflată nu departe de prima explozie, mai exact la 17 m au spus anchetatorii, tânăra ziaristă – 33 de ani în aceea vreme - se regăseşte cu obrazul însângerat. Două zile mai târziu, chirurgul i-a scos un şurub de 18 mm din falcă. Surub pe care l-a adus la proces ca să-l arate curţii. Restul nu sunt decât evocări triste spuse pe un ton sacadat şi întrerupt de plânsete: şomaj, stres permanent, caracter coleric, despărţită de iubit, rămasă singură cu o fetiţă, Marylin este simbolul acestei suferinţe surde care pare că nu se mai sfârşeşte. Săptămânile care vin se anunţă grele, în primul rând pentru cei care au curajul să vină la bară ca să povestească indescriptibilul.