Din noile culise ale premiului Nobel pentru literatură: favorţii nu cîștigă

Abdulrazak Gurnah s-a născut în 1948 la Zanzibar, limba sa maternă este swahili dar și-a scris romanele, cam zece la număr, în engleză. El trăiește la Brighton și a predat literatura la Universitatea din Kent. El s-a exilat în Marea Britanie în urmă cu peste cincizeci de ani, într-un moment cînd comunitatea musulmană în sînul căreia s-a născut, minoritară în Tanzania, era persecutată.  

Scriitorul de origine tanzaniană a fost recompensat pentru, citez din comunicatul Academiei suedeze, „naraţiunile sale pline de empatie și fără compromis despre efectele colonialismului și despre refugiaţii prinși între două culturi și două continente”.

Chiar dacă aproape nimeni, cel puţin în Franţa unde acest autor este foarte puţin tradus, nu a mizat pe numele său, mulţi comentatori ai fenomenului literar au prezis un laureat african pentru anul acesta, și recompensarea unor tematici legate de colonialism. Subiectul este la ordinea zilei, iar Academia suedeză, se știe, este ghidată nu doar de criterii strict estetice ci și morale și geopolitice.   

Cotidianul Le Figaro arată că Abdulrazak Gurnah este puţin cunoscut de marele public și că biografia sa propusă de Wikipedia pe Internet nu conţine decît vreo zece rînduri. Iar cărţile sale traduse în franceză nu sunt de fapt disponibile. Le Figaro își exprimă mirarea că nu au fost recompensaţi alţi autori care s-au ocupat de tematici similare, dar care sunt mult mai cunoscuţi, precum Ngiugi wa Thiong’o din Kenya sau Maryse Condé din Guadelupa.

Nimeni nu contestă însă faptul că premiul a fost acordat anul acesta unui scriitor avînd origini africane. Pînă acum doar patru autori născuţi pe continentul african au beneficiat de această consacrare: nigerianul Wole Soyinka în 1986, egipteanul Naguib Mahfouz în 1988, precum și sud-africanii Nadine Gordimer și J. M. Coetzee în 1991 respectiv 2003.

Abdulrazak Gurnah a început să atragă atenţia ca romancier odată cu al patrulea său roman, Paradise, cu subiect istoric, apărut în 1994 în Marea Britanie și tradus în acelaș an în Franţa. Franţa l-a onorat de altfel cu un premiu pentru un alt roman, intitulat Adio Zanzibar. Mai precis, pentru această carte el a primit Premiul RFI Témoins du monde (RFI Martori ai lumii).

Probabil că în acest moment mulţi favoriţi avînd vîrste respectabile sunt decepţionaţi, iar Le Figaro întocmește o astfel de listă: franceza Annie Ernaux (81 de ani), americanii Joyce Carol Oates (83 de ani), Don DeLillo (84 de ani) și Cormac McCarthy (88 de ani), portughezul Antonio Lobo Antunes (79 de ani), italianul Claudio Magris (82 de ani).

Palmaresul, în acest moment, legat de acest premiu este următorul: din 1901 încoace, dintre cei 117 scriitori recompensaţi, 95 sunt europeni sau nord-americani. 102 laureaţi sunt bărbaţi și 16 sunt femei. În general, Academia suedeză primește între 200 și 300 de candidaturi anual, din care reţine patru înainte de sosirea verii. Deliberările juriului rămîn secrete timp de 50 de ani. Așa că sunt puţine șanse să aflăm de ce anul acesta a fost recompensat un scriitor puţin cunoscut, sau de ce anul trecut a fost recompensată o poetă total necunoscută, americana Louise Glück.

Revista L’Obs consideră că opţinea de anul acesta a Academiei suedeze are ceva consensual, ca și cum cuvîntul de ordine al juriului ar fi fost „să nu facem valuri, să nu provocăm scandal”. Tot L’Obs „observă” că juriul începe să aplice o nouă regulă care poate fi definită astfel: cînd un scriitor este dat favorit în cursa pentru acest premiu el poate fi sigur că nu îl va avea.