Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Mărturia unui supravieţuitor, la procesul atentatelor din 13 noiembrie 2015: Eu nu mai trăiesc, doar supravieţuiesc şi este foarte greu

20210908_103711.jpg

Procesul atentatelor din 13 noiembrie 2015 a intrat în a 6-a sàptàmânà de audiente.
Procesul atentatelor din 13 noiembrie 2015 a intrat în a 6-a sàptàmânà de audiente.
Image source: 
Vasile Damian

La Paris s-a reluat luni procesul atentatelor din 13 noiembrie 2015, atentate comise la Paris şi soldate cu 130 de morţi (printre care doi români, Lăcrămioara Pop şi Ciprian Calciu) şi circa 400 de răniţi. Ca şi în precedentele 2 săptămâni, prima zi a acestei săptămâni s-a concentrat pe părţile civile – victime sau familii de victime – de la sala Bataclan, acolo unde au murit cei mai mulţi oameni, 90, acum 6 ani. Audienţa a fost din nou cutremurătoare, cu mărturii ale unor supraveiţuitori, marcaţi pe viaţă, fie psihic, fie fizic, fie şi una şi alta.

A 22-a zi a acestui proces-fluviu – prevăzut să dureze până în luna mai anul viitor – a început cu mărturia unei tinere care nu a fost rănită fizic dar mai are şi azi grave sechele psihologice, 6 ani după atentate. Maureen – aşa o cheamă pe respectiva – prezentă la concertul grupului «Eagles of Death Metal» în seara de 13 noiembie 2015, ne-a povestit mai întâi cu lux de amănunte ce a auzit şi resimţit în aceea seară: mai întâi un lichid călduţ care i se prelinge pe mână – cel al unui mort sau rănit de lângă ea – apoi scârţâitul podelei din lemn sub paşii unuia dintre terorişti plecat în căutarea celor care mai mişcă, şamd. «Nu înţeleg cum un om poate face aşa ceva. Ei se declară soldaţi. Dar ce fel de soldaţi sunt? Unii care se organizează ca să ucidă oameni dezarmaţi. Cei care au supravieţuit dar şi-au pierdut un părinte, un copil, un amic sau un iubit şi care, cu toate astea, se ridică zi de zi din pat şi continuă să avanseze, oare nu aceştia sunt adevăraţii războinici ?» se întreabă retoric şi cu lacrimi în ochi Maureen la bara tribunalului special din Paris. Maureen care, câteva zile după atacul terorist, avea să lanseze asociaţia Life for Paris care azi numără vreo 700 de membri.

Richard, al doilea venit luni la bară, a luat un glonţ în picior şi mai este şi azi distrus psihologic. «Un concert, un live, este viaţă. In aceea seară însă, live-ul a simbolizat moartea» spune cel care şi-a pierdut acum 6 ani 2 prieteni în măcelul jihadist de la Bataclan. De atunci, Richard a devenit hiperactiv şi «dăruitor de dragoste» cum spune el. «Dau oricui, oricând, oricât de cum am ocazia» mai zice respectivul înainte de a mărturisi că din 13 noiembrie 2015 el «nu mai trăieşte ci doar supravieţuieşte», motiv suplimentar de culpabilitate.

Benjamin, următorul supravieţuitor la bară, a scăpat tot teafăr după ce s-a ascuns cu alţi 5 spectatori în toaletele sălii de concerte. «Nu e niciodată prea târziu ca să ceri iertare victimelor» spune el întorcându-se spre boxa în care se află 11 acuzaţi, printre care Salah Abdeslam, singurul supravieţuitor al atentatelor de acum 6 ani.

Tom, punkist şi cu braţele complet tatuate, îmbrăcat în tricou negru cu mâneci scurte, «1,71m» ţine chiar el să precizeze, a devenit alcoolic, drogat şi dependent de medicamente după atentatele din care a scăpat ca prin minune. In ciuda situaţiei dramatice pe care ne-o descrie, tânărul reuşeşte să ne smulgă ici şi colo un zâmbet. In particular, atunci când povesteşte cum l-a «cărat în spate» pe un englez rănit şi enorm – 1,85 şi cel puţin 100kg – în afara sălii de spectacole. Incercând să intre într-o curte vecină a cărei uşă era însă închisă cu cod, Tom se ceartă cu paznica respectivei case pe care o ameninţă cu moartea dacă nu-i deschide. Până la urmă, i se deschide uşa. «Deci n-am ucis-o» ne spune zâmbind Tom. După ce trece de acest episod, în drum spre casă, traumatizat, se opreşte într-un bar şi goleşte o jumătate de sticlă de whisky. «La plecare, barmanul m-a pus s-o plătesc. Mi s-a părut nedrept» zice azi Tom. După ce şi-a pierdut prietenii, iubitele şi job-ul, după două tentative se sinucidere, respectivul încearcă azi să se refacă dar recunoaşte că îi este foarte greu.

In fine, au venit la bară un fost comisar de poliţie, azi în fotoliu cu rotile după ce şi-a luat gloanţe la Bataclan dar şi doi rockeri, destul de vârstnici şi mari fani de muzică, din categoria celor care merg la 150-200 de concerte în fiecare an. Cédric şi Gilles nu au fost răniţi dar sunt şi azi marcaţi psihic de aceea seară de 13 noiembrie 2015. Unul dintre ei refuză să vadă un psihoolog. «Părinţii mei sunt de la ţară şi nu m-au învăţat chestia cu psihologia. Nu vreau să încep o terapie care să dureze ani de zile cu rezultate incerte» spune el. Muzica în schimb concertele, iarăşi şi iarăşi, dar şi solidaritatea între cei care au scăpat cu viaţă de la Bataclan, i-au permis şi dat curajul, lui dar şi altora, să vină acum să depună mărturie la bara tribunalului special din Paris.

 
Mărturia unui supravieţuitor la procesul atentatelor din 13 noiembrie 2015: Eu nu mai trăiesc, doar supravieţuiesc şi este foarte greu