Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Un tată ucis, un fiu pierdut, o femeie marcată pe viaţă: continuă mărturiile la procesul atentatelor din 13 noiembrie 2015

Sala Bataclan, un an dupà atentatul jihadist care a fàcut 90 de morti în rândul spectatorilor veniti la concertul grupului Eagles of Death Metal; 8 noiembrie 2016.

La Paris, în faţa Tribunalului special, continuă procesul atentatelor jihadiste din 13 noiembrie 2015. Atentate soldate cu 130 de morţi şi circa 400 de răniţi. Miercuri a fost ziua – a 29-a procesului - în care au venit la bară ca să depună mărturie ultimii supravieţuitorii de la Bataclan. Urmează familiile şi apropriaţii celor 90 de persoane care au murit în sala de spectacole.

Béatrice a fost prima supravieţuitoare venită miercuri la bară. Vor urma până seara alte 15 mărturii, una mai cutremurătoare decât alta.

Acum aproape 6 ani, Béatrice s-a dus cu logodnicul ei la concertul grupului Eagles of Death Metal în sala Bataclan. «Eram foarte fericiţi pentru că reuşisem să punem nişte bani deoparte pentru nunta noastră, motiv pentru care nu mai fusesem demult la un concert. Foarte repede după debutul concertului, au început bubuiturile. Am înţeles imediat, privind spre scena de unde muzicienii fugiseră, că treaba este serioasă. L-am tras pe iublitul meu în jos ca să ne ferim de rafale. I-am simţit deîndată sângele cum i se prelinge pe piciorul meu. Am panicat şi am închis ochii, deci nu am mai văzut nimic dar am auzit totul. In cele din urmă, Jean-Philippe – iubitul – va avea braţul traversat de un glonţ. Mai mulţi nervi i-au fost atinşi deci nici azi nu şi-a recăpătat toată mobilitatea» povesteşte Béatrice. Ca să poată veni la bară, ea a mers la psiholog de la începutul anului. Trăieşte cu un sentiment de culpabilitate, de vină pentru că ea a supravieţuit şi alţii nu. Sentiment care îi macină pe mulţi dintre supravieţuitorii atentatelor.

Hans, al doilea venit miercuri la bara Tribunalului special, a scăpat cu viaţă acum 6 ani ca prin minune. Un prim glonţ i-a traversat spatele, pe lângă rinichiul drept, i-a pulverizat splina şi s-a oprit în plămân. Suflul celui de-al doilea glonţ i-a smuls occiputul, partea din spate a cutiei craniene. «La Bataclan, în aceea seară, nu am pierdut doar o parte din mine ci şi lejeritatea şi optimismul care mă caracterizau. Am avut însă şi câştiguri de pe urma acelor evenimente. Am cunoscut oameni formidabili, medici extraordinari şi doi poliţişti – cei care m-au audiat - şi cu care am băut cafele ca cu nişte prieteni adevăraţi» spune Hans înainte de a-i lăsa locul la bară iubitei sale de atunci şi de acum.

Lou o cheamă şi avea 26 de ani, aproape 27, la vremea aceea. Ea revine cu lux de amănunte asupra serii de 13 noiembrie 2015. «Când am reuşit să fug din sală, am avut impresia că am ieşit dintr-o groapă comună» povesteşte ea. Cu un oarecare umor, pe un ton rapid şi cu ochii sclipitor de vii în cap, Lou va ridica şi nivelul dezbaterilor citând la bară, din memorie, texte ale filosofilor Epictet şi Pascal, referinţe rareori auzite într-un proces pentru terorism. După o jumătate de oră de mărturie, Lou termină în lacrimi – «plâng des dar îmi face bine» – spunându-ne că ea a venit la bară doar ca să facă doliul vieţii ei dinaintea atentatului.

A urmat mărturia lui Dominique, femeie de 47 de ani. «Nu am venit aici ca să mă răzbun, nici să comit nu ştiu ce violenţe. Dar să ştiţi, domnule preşedinte, că nu mai pot să fiu obiectivă . De aceea vă mulţumesc Dvs., curţii şi în general justiţiei că sunteţi obiectivi» spune ea, vizibil marcată încă şi acum de ceea ce a trăit în urmă cu 6 ani. «Mă tratez cu un psihiatru, iau medicamente şi sufăr de stres post-traumatic cronic. Dar tot nu au reuşit să mă ucidă» conchide femeia întorcându-se spre boxa celor 11 acuzaţi.

Aurélia a urmat la bară. Foarte precisă şi concisă, ea nu a fost rănită în atac dar spune că ieşind din sală - printre ultimii, cu câteva minute înainte de asaltul poliţiei – adică două ore şi jumătate după debutul atacului terorist – va vedea grămezile de cadavre. «E o imagine care mă va urmări toată viaţa» spune ea.

Mărturia cea mai greu de ascultat şi care a înmuiat mulţi ochi din sală a fost cea a lui Ann-Flore, prima de pe lista celor care şi-au pierdut un apropiat în atacuri. Fostă tânără jurnalistă, acum 6 ani ea petrecea cu prietenii într-un apartament când au avut loc atentatele de la Stade de France, cafenelele din Paris şi sala Bataclan. Aflând ce se întâmplă, îşi aduce aminte că părinţii ei aveau bilete la concertul din aceea seară. Caută disperată să afle ce s-a întâmplat cu ai ei şi de abia peste 24 de ore primeşte un telefon de la sora ei care îi spune scurt: «Mama trăieşte». «Am înţeles deci imediat că tata murise. A fost pentru ultima dată că am urlat cuvântul «Tata».

Philomène a urmat apoi cu o poveste la fel de tragică dar exact inversă decât cea a lui Anne-Flore. In seara atentatelor ea şi-a pierdut fiul în vârstă de 24 de ani, pasionat de chitară şi muzică rock. «Viaţa lui era un pic şi viaţa mea. Moartea lui e deci şi a mea. Mi-au luat băiatul dar mi-au lăsat o povară uriaşă pe suflet. Prin ce trec de atunci încoace nu se mai poate numi viaţă» spune mama dispărutului cu multe lacrimi în ochi.

Audierile familiilor şi apropiaţilor celor morţi la Bataclan continuă încă cel puţin 4 zile de acum încolo.

 
Un tată ucis, un fiu pierdut, o femeie marcată pe viaţă: continuă mărturiile la procesul atentatelor din 13 noiembrie 2015