Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Întrebări legate de Eric Zemmour: oare nu este presa franceză pe cale de a crea un monstru politic?

Eric Zemmour la Salonul Milipol axat pe securitate

În Franţa, polemistul Eric Zemmour, posibil candidat la alegerile prezidenţiale de anul viitor, are o relaţie contradictorie cu presa. Pe de o parte el este un produs mediatic, dar pe de altă parte el consideră că presa deţine o prea mare putere. Un gest deplasat făcut de Eric Zemmour la un salon al tehnologiilor din domeniul securităţii interne a stîrnit numeroase comentarii critice în ultimele 24 de ore în Franţa.

Nu se putea ca Eric Zemmour, care denunţă vehement insecuritatea în plină creștere în Franţa, să lipsească de la acest salon (numit Milipol) aflat la a 22-a ediţie, găzduit într-un complex expoziţional din nordul Parisului. Este vorba de fapt de cel mai important tîrg internaţional dedicat securităţii interne, unde se expune anual tot ce poate fi mai performant în acest domeniu. În jur de o mie de expozanţi au venit la Paris cu această ocazie, 75 la sută dintre ei fiind străini. Acest sector, al industriilor legate de securitate, înseamnă în Franţa peste 4000 de intreprinderi, în jur de 130 000 de locuri de muncă și o cifră de afaceri de 30 de miliarde de euro, dintre care jumătate ţin de export.

Să revenim însă la Eric Zemmour: aflat la un moment dat în faţa unui stand unde erau prezentate puști cu lunetă de mare precizie, polemistul a avut stupida idee de a îndrepta una dintre ele spre un grup de jurnaliști și de a le spune „atenţie, nu glumesc, daţi-vă înapoi”. Poate că acest gest neinspirat, pe care Zemmour l-a calificat imediat ca fiind o glumă, n-ar fi suscitat imediat comentarii aprinse dacă nu s-ar fi știut ce gîndește efectiv acest om despre presă. Nu de mult, aflat într-o vizită în orașul Béziers, Eric Zemmour a declarat următoarele: „Avem în Fraţa contra-puteri care au devenit puteri, altfel spus justiţia, mediile de informare, minorităţile. Trebuie să le luăm puterea acestor contra-puteri”.

Iată-ne, odată cu acest personaj politic pentru care sunt dispuși să voteze 15 la sută dintre alegătoiri, într-o situaţie paradoxală. Avidă de spectacol și mai întotdeauna de scandal sau de declaraţii scandaloase, mediile de informare se focalizează excesiv pe Eric Zemmour. Mulţi jurnaliști se și întreabă dacă nu cumva această atenţie nu este cu două tăișuri. Poate că suntem pe cale să creem un monstru politic, spun unii comentatori. Jurnaliștii îi pîndesc lui Zemmour fiecare mișcare, îl urmăresc și în sfera intimă. Pe data de 18 septembrie, de exemplu, revista Paris Match avea pe copertă o fotografie cu Zemmour aflat în la mare, mai precis chiar în apele Mediterana, pînă la umeri, ţinînd-o în braţe pe iubita sa... 

Ciudat este și acest mecanism mediatic… Publicaţiile care nu relatează nimic despre declaraţiile, deseori scandaloase, ale lui Zemmour, riscă să se vîndă mai prost decît cele care îi oferă un spaţiu generos. În același timp, prin această contaminare mediatică, Eric Zemmour, al cărui principal subiect este imigraţia, rămîne mereu propulsat în atenţia publicului ceea ce îl ajută să cîștige în popularitate. El pare a fi însă nemulţumit de cum funcţionează mașina mediatică, și poate că ar trebui psihanalizat gestul pe care l-a făcut, îndreptînd pușca cu lunetă spre grupul de ziariști…

Ministrul francez repponsabil cu treburile cetăţenești, Marlène Schiappa, a reacţionat la gestul lui Zemmour spunînd: „Este oribil. Mai ales după ce Zemmour a spus în mod serios că vrea să reducă puterea presei. Într-o democraţie, libertatea presei nu este o glumă și nu trebuie niciodată ameninţată.”

De partea sa, Zemmour a reacţionat cu fraze aflate departe de ceea ce numim uneori curtoazia tipic franceză. Citez din ce a spus polemistul: „Marlène Schiappa este o imbecilă, iată care este răspunsul meu. Este grotescă și ridicolă. Ea încearcă să umfle o polemică grotescă”.

Eric Zemmour se poziţionează întotdeauna ca un mare apărător al Franţei și al valorilor ei, al tradiţiilor și al istoriei franceze considerată de el drept grandioasă. Cu remarcile de mai sus însă el coboară foarte jos în materie de stil și limbaj. Dincolo de această nouă polemică însă (una printre altele) rămîne foarte neliniștitoare întrebarea: oare nu este cu adevărat presa pe cale de a fabrica, în Franţa, printr-un cerc vícios, un monstru politic care, odată ajuns la putere, s-ar putea să se întoarcă împotriva presei și să o strivească?