Play
Ascultă RFI Romania
Play
Ascultă RFI France
Ascultaţi


Alexandra Badea - trilogia "Points de non-retour" la Paris la Théâtre National de la Colline

1.jpg

Imagini din ultima parte a trilogiei, Diagonala vidului
Imagini din ultima parte a trilogiei, Diagonala vidului
Sursa imaginii: 
Photos © Pascal Gély / Theatre National de la Colline

Trebuie precizat de le bun început, spectacolul propus de Alexandra Badea și echipa sa reprezintă 7 ore trăite la o tensiune neîntreruptă, trei puncte fără întoarcere sau trei date de cumpănă în istoria mai puțin cunoscută a Franței din secolul trecut : masacrul soldaților senegalezi, de către propria lor armată, franceză, la Thiaroy în 1944, în Africa, înăbușirea în sînge a unei manifestații pacifice de algerieni la Paris în 1961 și drama orfanilor aduși în anii 60 și 80 din departamente franceze de peste ocean să repopuleze regiuni mai deșerte din inima Franței.

Despletim din acelaș ghem intimul strîns legat și determinat de politic și imperativele sale, căci în definitiv, despre asta se vorbește în cele trei episoade, despre cum intervine politicul în viața intimă, determină sau distruge destine. Trilogia acestor Puncte fără întoarecere a debutat în 2018 pe scena Teatrului parizian de la Colline, și încă de atunci, în conferința de presă a prezentării stagiunii, Alexandra Badea, devenită cetățean francez în 2014, a ținut să amintească un detaliu emoționant de la ceremonia de naturalizare : "Din acest moment, li s-a spus de către un înalt funcționar, va trebui să vă asumați istoria acestei țări cu momentele sale de grandoare dar și zonele sale de umbră". Frază pe care autoarea o situează în deschiderea spectacolului actual și care răspunde implicit întrebării de ce o tînără scriitoare născută și educată în România se simte responsabilă de trecutul colonial și post colonial francez. Alexandra Badea s-a angajat în culoarele lăsate în umbră ale istoriei, solidară și pe deplin conștientă de dificultatea gestului, a încearcat să dea glas unor voci pierdute și mai ales a cautat o înțelegere și o posibilă reconciliere cu trecutul fără să uităm nimic, căci prezentul e țesut din firele trecutului. Și astfel s-a născut acest itinerariu al durerii dar nu și al uitării.

Regizoare și dramaturgă, Alexandra Badea își pune în scenă propriile sale texte și nu ezită să urce pe scenă și să se implice, lansînd în "direct" cuvintele, la vedere. Autoarea deschide spectacolul, așezată în fața ordinatorului, bate primele rînduri, textul e reluat pe un ecran în spate, apoi ea dispare din scenă. Va reveni însă la debutul fiecarui din cele trei episoade.



Sursa imaginii: 
Photos © Pascal Gély / Theatre National de la Colline

Am ales să văd trilogia în forma sa integrală, spectacolul poate fi văzut și "pe bucăți", trei seri la rînd, deși văzusem primele două spectacole create anterior. Am avut dreptate, și nu numai pentru că autoarea a modificat, a schimbat accentele și în primul rînd cadrul scenografic, în colaborare și perfectă complicitate cu Velica Panduru, dar și pentru că s-a ajuns la alt echilibru. Totul se luminează reciproc, se regăsesc în aceași căutare dureroasă, care, în final capătă o anume liniște, sau împăcare, ca un soi de armonie ascunsă, necesară, tocmai pentru că a străbătut atîta durere. Pentru cei ce descoperă acum fiecare moment al trilogiei, pe care aș numi-o "Cîteva puncte fără întoarcere sau cum să privim trecutul în față", iată cele trei momente desprinse din umbra istoriei. Thiaroye, primul moment, împletește destine și lumi diferite, și chiar dacă vorbește despre drama soldaților africani, partea de lume de unde vine autoarea își are locul ei... Textul editat are o dedicație, pentru bunicul Alexandrei, Petre Zbârlea și luptelor sale împotriva uitării. Un cuplu din anii 70 la Paris, fiecare cu un trecut apăsător, o româncă ce încearcă să se reconstruiască în exilul parizian care a rupt-o brutal de ai săi, și un francez de origină senegaleză care descoperă o crimă din trecut, în căutarea gropii comune unde zac oasele tatălui niciodată cunoscut, sau crima colectivă de la Thiaroy.

Povestea basculează permanent între două epoci, anii 1970, și apoi anii 2000. Mădălina Constantin luminează povestea, românca jurnalistă luptîndu-se cu propriile amintiri, devenind spre final amnezica a cărei minte obosită nu a mai păstrat decît un cuvînt din limba de altă dată: Arbre, îi suflă fiul ce încearcă s-o mențină în lumea lucidă, copac repetă ea cu convingere. Personajul ei are ceva din strîngerea de inimă a tuturor celor ce și-au pierdut limba de acasă. Intervine Nora, Sophie Verbeek, o jurnalistă, personaj care va traversa trilogia, aici, alături de un profesor francez, interpretat de Stéphane Facco, ce descoperă jurnalul tătălui său, soldat odinioară în războaiele coloniale. Sîntem de astă dată în tabăra celor ce au ucis, fără să fie direct vinovați, bîntuiți de o culpabilitate înăbușită. Întrebarea revine în final, cum să înțelegi un trecut dureros, cum să continui pentru a putea trăi, depășind spaimele și ura.



Sursa imaginii: 
Photos © Pascal Gély / Theatre National de la Colline

În Cheiul Senei, cel de al doilea capitol al trilogiei, creat în 2019 la Avignon, sîntem mai mult în zona intimistă. Piesa articulează două istorii care se petrec simultan în două spații. În partea stîngă a scenei, ședința de psihanaliză a Norei, direct implicată aici în căutarea unui traumatism ascuns, și în al doilea spațiu, în dreapta, ca o vitrină sau o deschidere spre trecutul dureros al personajului, povestea tragică de iubire dintre un algerian, ce va dispare în momentul evenimenteleor din 1961 pe cheiul Senei și o femeie pied-noir, nume dat coloniștilor francezi, de fapt bunica Norei. Momentul e puternic, dar, personal, regret renunțarea la soluția scenică din prima versiune din 2019, a spațiului suspendat, ca un cub al memoriei, unde erau închiși cei doi,  pierduți în manfestația înăbușită în sînge din 1961, și carcasa  de vită sîngerăndă ce atîrna din tavan de care se agăța disperată Mădălina Constantin și care trimitea, pentru noi, cei veniți din România la imaginea cadavrelor de evrei suspendate de legionari la abatorul din București în 1941. Crimele, amintirile se scurtcircuitează în efortul de recuperare a istoriei, o altă fereastră intimă care trimite la spațiul unui artist născut în România.

Ultima parte a trilogiei, Diagonala vidului, reia o formulă curentă, despre o linie imaginară care ar străbate Franța din nord est spre sud vest, trecînd prin Masivul Central și care definește o zonă cu populație redusă, datorată mai ales exodului rural spre marile orașe, început încă din secoul al XIX- lea. Titlul trimite direct la aceste zone și la evenimente din anii 60 pănă în 80, cînd au fost transferați aici, prin DDASS, Direcția Departamentală  a Afacerilor Sanitare și Sociale, astăzi servicul a fost reamenajat, pentru a repopula regiunea, orfani sau copii din insula franceza de la Reunion, departament francez din Oceanul Indian. Proveniți toți din familii defavorizate li s-a promis un viitor mai bun, dar au sfîrșit argați la fermă sau fără căpătîi.

Spectacolul începe în această zonă părăsită,  un fost cămin, pustiu în care revin trei foști rezidenți, bîntuiți de fantoma unei tinere ce s-a sinucis odinioară din disperare. O regăsim pe Nora, cu o cameră de luat vederi pentru un eventual reportaj, care revine cu aceeași încăpățînare să-și regăsească urmele tatălui și ale trecutului. Reconstituirea e dificilă și violentă, "Totul e fals și totul e adevărat", enunță unul din personaje. Unghiurile moarte ale istoriei sunt dificil de surprins, deși drama aici e mai puțin sîngeroasă, doar biete vieți zdrobite sau acoperite de uitare.

Alexandra Badea și scenografa Velica Panduru au retopit primele cadre ale trilogiei, soluția scenografică e construită pe trei module, sau trei spații în care circulă acțiunea și care dau unitate întregului. Sunt spații de viață, sau de moarte, între care se circulă, în Cheiul Senei, avem parcă l’envers du decor, partea din spate a modulelor, spații albe, reci, cabinetul psihiatrului cu un pat metalic, și alături apartamentul vid al cuplului. Diagonala vidului revine la cele trei cuburi, din prima parte, momentul e deschis de apariția tinerei dispărute ce bîntuie locul devenit pustiu, pe o melodie legănată,Veronique Sacri, luminoasă și caldă, blîndă și tristă. Cubul din stînga e plin de saltele, acoperite anapoda, suntem în dormitorul comun al unui orfelinat, undeva în dreapta o cadă dintr-o baie părăsită. Cuburile sunt acoperite de iederă, ca o victorie a vegetalului într-un spațiu pustiu. Nora filmează neobosită frînturi de interviuri, pe un ecran sunt proiectate prim planuri chipurile actorilor expuse cu o violență, nu lipsită cîteodată de umor. O regăsim pe Mădălina Constantin abolut de nerecunoscut în personajul din Diagonala, fostă militară, acum la șomaj, energică, convingătoare, alături de Amine Adjina sau Kader Lassina Touré, și mai les de Sophie Veerbeck, Nora, ce traversează această căutare sau descindere periculoasă spre adevăr cu o putere egală și luminoasă, e cea care va ține întotdeauna linia calmă a înțelegerii raționale.

La început de drum, înaintea primului episod, Alexandra Badea semna o tribună în jurnalul Le Monde, din 9 iulie 2018 și regăsim aici contururile teatrului pe care se pregătește să-l scrie. "Nu e suficient numai să reprezentăm lumea, ci e nevoie sa-i înțelegem mecanismele, să găsim semnificația ascunsă a gestului politic și intim, de a schimba percepția, de a crea nuanțe". Pariu perfect reușit de autoare și echipa ei.

("Points de non-retour", Paris, Théâtre National de la Colline, 12 ianuarie – 6 februarie 2022)