2002-2022 - Cum se explică prezenţa tot mai mare a extremei drepte franceze la alegerile prezidenţiale

Pierre Bréchon, este profesor emerit de ştiinţe politice la Grenoble. In analiza publicată de «The Conversation France», el începe prin a reaminti că în 20 de ani extrema dreapta a progresat foarte mult, într-atât încât unele sondaje după primul tur de scrutin din 10 aprilie anunţau un rezultat foarte strâns pentru al doilea. In cele din urmă, Emmanuel Macron a fost reales confortabil dar mai puţin bine decât în 2017. In acelaşi răstimp de două decenii, absenteismul, voturile albe şi cele nule au crescut foarte mult.

O parte din aceste evoluţii se pot explica prin conjunctura fiecărui scrutin, spune Bréchon. Astfel, în 2002, dreapta radicală – Jean-Marie Le Pen şi disidentul Bruno Mégret – obţinuse 19,2%. In finala cu conservatorul Jacques Chirac, Le Pen nu a cules decât 17,8% din sufragiui. Cu alte cuvinte, nu a reuşit să adune nici măcar toate voturile familiei sale politice. Asta pentru că nu exista o dinamică de extindere a electoratului său spre alte forţe politice. In plus, între cele două tururi de scrutin, s-a înregistrat o puternică mobilizare cetăţenească contra extremei drepte. Astfel, de întâi mai 2002, un million şi jumătate de francezi ieşeau pe străzile principalelor oraşe din Franţa.

Absenteismul de la turul întâi se explica atunci prin faptul că opinia publică era sigură că cele două capete ale executivului – preşedintele Jacques Chirac şi premierul socialist Lionel Jospin – se calificau sigur pentru finală. Odată eliminat Jospin - şi deci calificarea lui Jean-Marie Le Pen în faţa lui Chirac - absenteiştii din primul tur, cu conştinţa încărcată, s-au mobilizat puternic pentru a face baraj extremistului de dreapta într-o logică numită a «frontului republican».

In 2017, Marine Le Pen l-a înlocuit pe tatăl ei în fruntea Frontului naţional şi a început să prezinte un program mai puţin extremist. Obţine în turul întâi 21,3% - adică trei puncte şi jumătate mai multe decât tatăl ei cu 15 ani în urmă – şi culege aproape 34 de procente la turul doi, în faţa lui Emmanuel Macron. Chiar dacă înfrângerea este usturătoare, Marine Le Pen a demonstrat atunci că poate conta pe o parte din alegătorii de dreapta şi de stânga. In plus, nu mai există nicio mobilizare anti-lepenistă ca în 2002 iar absenteismul creşte între cele două tururi, la fel ca şi voturile albe sau nule care ating cote record.

Operaţiunea de dediabolizare a preşedintei Reuniunii naţionale a dat roade

In fine, acum, în 2022, la primul tur, dreapta radicală şi identitară – Le Pen plus Zemmour plus Dupont-Aignan – a atras practic o treime de electorat (32,3%), un salt mare faţă de primul tur de acum 5 ani. Lucru ce ne duce natural la scorul din turul doi al lui Marine Le Pen, practic 42%, adică aproape 8 puncte mai mult faţă de 2017. Transferul alegătorilor candidaţilor eliminaţi după primul tur spre Emmanuel Macron a fost mai slab decât acum 5 ani. Cu alte cuvinte, deduce profesorul semnatar al analizei, operaţiunea de dediabolizare a preşedintei Reuniunii naţionale a dat roade chiar dacă tot ea a generat şi candidatura disidentă a lui Eric Zemmour.

Evoluţia voturilor dreptei radicale se explică însă şi printr-o modificare a programului partidului lui Le Pen. Acum două decenii, Frontul naţional, apăra o politică economică liberală, axată în particular pe apărarea comersanţilor, a artizanilor şi a firmelor mici. Azi, Reuniunea naţională susţine o politică mai intervenţionistă a statului şi promovează o politică socială favorabilă francezilor din categoriile populare. O reorientare care i-a adus lui Marine Le Pen multe voturi de la muncitori şi care a uşurat transferul de voci de la stânga radicală, foarte ostilă liberalismului economic al lui Emmanuel Macron.

Programele nu explică însă complet alegerile electorale. Intră în joc şi imaginea candidaţilor – mai mult sau mai puţin simpatică – şi capacitatea lor de a îndeplini funcţia prezidenţială, în particular pe plan extern. Chiar dacă Le Pen se poate prezenta drept «candidata poporului», pe plan internaţional domină Macron.

Nu în ultimul rând, alegerile făcute de francezi traduc în parte şi sisteme de valori diferite. Confortabila realegere a preşedintelui se datorează în mare parte faptului că mulţi francezi aderă la valorile liberale, atât pe plan economic cât şi al libertăţilor de a-şi alege modurile de viaţă, şi sunt deschişi spre Europa. In partea opusă, dreapta radicală este favorabilă preferinţei naţionale, se teme de imigranţii din Franţa şi privilegiază o viziune tradiţională a francităţii şi un hipernaţionalism, explică în încheiere Pierre Bréchon, profesor emerit de şţiinţe politice.