Cristian Mungiu despre R.M.N.: Filmul vorbeşte foarte mult despre raportul dintre umanitatea şi animalitatea din noi (Interviu)

Vasile DAMIAN: Ce te-a frapat, ce te-a marcat cel mai mult la evenimentul xenofob de la Ditrău? De ce ai vrut să faci filmul ăsta?

Cristian MUNGIU: Întotdeauna caut să văd dacă un incident de presă de felul ăsta are o semnificaţie mai mare şi mai generală decât la prima vedere. Şi acesta mi s-a părut că are. Eu niciodată nu povestesc ce s-a întâmplat dar situaţia în sine era foarte profundă, foarte interesantă, vorbea foarte mult despre raportul cu celălalt, despre cât de suspicioşi putem fi vizavi de ce nu cunoaştem. Faptul că evenimentul era plasat într-o comunitate de minoritari şi că aceşti minoritari aveau - şi au - capacitatea - pe care o avem toţi pentru toţi suntem minoritari faţă de altcineva – de a folosi logica în felul următor: dacă ei merg altundeva, e ok, dacă altcineva vine la ei, nu e ok, mi se părea că oferă un foarte bun punct de plecare despre cât de iraţionali suntem noi ca specie atunci când ne lipseşte empatia. De aici încolo, e un întreg discurs de construit. Am încercat să mă îndepărtez cât mai mult de situaţia originală, chiar dacă am documentat-o cât am putut de bine, pentru că în final, cred că povestioara asta dintr-un sat transilvănean are capacitatea de a vorbi grozav de bine despre lumea de azi şi despre Europa în special dar în particular şi despre firea umană, despre felul în care ne raportăm la nişte angoase pe care le resimţim care nu au direct un obiect dar care au nevoie întotdeauna de un vinovat. Cel mai simplu vinovat este ultimul sosit şi care nu seamănă cu tine.

V.D: Aţi insistat la conferinţa de presă şi în interviurile de până acum ca lumea să nu ia filmul ca o strictă critică a României. Pentru Dvs, rasismul, xenofobia, frica de celălalt, sunt tarele lumii moderne.

C.M: Nici măcar ale lumii moderne. E ceva care ne-a însoţit dintotdeauna numai că altădată era mai simplu şi nu exista corectitudinea politică şi conştinţa creştină de azi care te face să te simţi vinovat că nu-l accepţi pe celălalt. Dar a existat dintotdeauna, face parte din reflexul nostru de supravieţuire prin care ne identificăm cu tribul nostru în timp ce tribul vecin este cel căruia trebuie să-i dăm în cap pentru că ne luptăm pe acelaşi bananier, pe aceleaşi femei, pe hrană. In aceste condiţii, întotdeauna în mod natural o să-i identificăm drept primii care sunt de eliminat, înainte să trecem la ai noştri. După aia, dintre ai noştri, unii sunt bărbaţi, alţii sunt femei, unii sunt înalţi, alţii scunzi. E suficient să fie două persoane în încăpere pentru ca celălalt să fie din alt trib dacă trebuie să împărţim ceva cu el. De aceea insist că filmul nu este în principal, în mod special sau doar despre această comunitate sau despre problemele pe care le avem noi în a fi toleranţi cu alţii. In Europa avem nenumărate exemple că asta se întâmplă peste tot, că intoleranţa este ceva care a devenit foarte prezentă în ultima perioadă. Vedem că ea se manifestă inclusiv democratic, la alegeri. Am avut Brexit-ul, avem alegerile din Franţa deci să nu ne punem o pătură pe cap şi să avem sentimentul că am vorbit despre ce s-a întâmplat într-un sat din Transilvania. Oamenii ăia, săracii, nu sunt decât mai naivi şi mai deschişi. Şi-au exprimat punctul de vedere pentru că nu au înţeles că globalizarea face că oricând vorbeşti, chiar şi în căminul cultural din satul tău, tu vorbeşti în public de fapt, fără să-ţi dai seama. Altfel, ei nu fac decât să exprime cu mai multă sinceritate un punct de vedere care există peste tot şi anume discriminarea asta pe bază de lucruri care ne diferenţiază de celălalt. Aş vrea deci să nu-i învinovăţim deloc pe ei. Noi acum pregătim un turneu cu filmul ăsta.

Discursul de propagandă are nevoie să amestece doar câteva crutoane de adevăr deasupra unei ciorbe colosale de manipulare

V.D: În iunie înţeleg că vreţi să mergeţi chiar la Ditrău cu el…

C.M: Da, mi se pare corect din partea mea să încep acolo. În pmrimul rând ca să-i lămuresc pe aceşti oameni că nu e un film despre ce li s-a întâmplat lor şi că nu e un film care stabileşte vinovăţii, nici în raport cu ce s-a întâmplat acolo, nici în raport cu vreo etnie. Filmul încearcă să ţină această cumpănă cât se poate de delicat. Nu există grupuri responsabile şi, în general, nu suntem niciunii responsabili pentru ceva decis de grupul, etnia şi tribul nostru. Altfel intrăm în discuţia asta cu Rusia în care ne întrebăm dacă sunt cu toţii responsabili pentru ceea ce se întâmplă. Eu nu cred că sunt toţi responsabili, cred că sunt oameni acolo, în Rusia, care gândesc exact cum  gândim şi noi, sunt la fel de oripilaţi de ce se întâmplă în Ucraina şi deci nu ar trebui să-i ţinem de rău că nu iau un cuţit în mână şi fug pe stradă ca să-i ia gâtul lui Putin pentru că nu e aşa uşor. Am trecut şi noi prin asta şi e bine să înţelegem că e mai complicat. Fiecare să răspundă pentru propriul lui punct de vedere şi asta e şi în film. Trebuie spus că asta este o tematică, un grup de tematici, la care trebuie să medităm, să reflectăm un pic, să vedem care este poziţia noastră în raport cu ce ni se povesteşte în film. În niciun caz însă nu trebuie să stăm pe fotoliu, relaxaţi, în sala de cinema şi să spunem «Aha, e vorba despre acei ţărani discrimatorii în timp ce noi suntem extraordinar de generoşi» pentru că nu suntem aşa. E vorba despre noi şi despre public, în aceaşi măsură, şi despre publicul din România ca şi despre publicul din Occident.

V.D : Este totuşi vorba despre un sat multilingv, multicultural – sunt români, etnici maghiari şi germani acolo care sunt supăraţi că «după ce au scăpat de ţigani, vin ăştia». In film, se scandează «Trăiască Dacia liberă !» Ce ne spune asta despre noi înşine?

C.M: Toate aceste stereotipuri sunt luate din realitate. Filmul e bazat pe citarea unei suite întregi de stereotipuri care constituie baza oricărui discurs populist. Învestirea în acest naţionalism care te face să te identifici cu ce, cu cine? Săracii daci cu care încercăm noi să ne identificăm cred că nu aveau nimic de a face cu ce credem noi despre ei acum. E interesant să vezi că tot discursul ăsta de propagandă are nevoie să amestece doar câteva crutoane de adevăr deasupra unei ciorbe colosale de manipulare pentru scopul pe care şi-l propune. Mi se pare deci că e foartre mult o temă a zilei.

Apoi, ce zice asta despre noi? Am să-i las pe cei care scriu şi vorbesc despre filme, am să-i las pe spectatori să-şi tragă propriile concluzii. Nu vreau să suprainterpretez eu dar uneori, filmul nu zice lucruri foarte simpatice. Nu cred că filmul trebuie să zică lucruri acomodante. Filmul trebuie să fie întotdeauna incongruent, să-ţi dea cu ceva în cap, să te trezească un pic ca să te uiţi în oglindă şi să vezi că nu eşti deloc figura aia empatică şi superioară care se manifestă cu multă aroganţă faţă de celelalte specii şi faţă de ceilalţi oameni care întâmplător s-au născut ceva mai încolo şi despre care de fapt tu nu ştii nimic dar îi tratezi cu multă superioritate. Ne bucurăm acum şi suntem foarte îngâmfaţi pentru cât de frumos ne purtăm cu ucrainenii dar despre conflicte din  alte zone ale lumii, nu ştim nimic. Nu ştim de ce se luptă oamenii ăia, nu ştim care este diferenţa dintre suniţi şi şiiţi, dintre hutu şi tutsi, nu ştim cine pe cine şi de ce omoară în Africa dar nu ne simţim deloc vinovaţi de chestia asta. Acum ne simţim vinovaţi pentru că dintr-odată este o chestie egoistă la mijloc. Simţim că nişte oameni foarte asemănători cu noi trebuie să fie trataţi bine pentru că şi noi am vrea să fim trataţi bine dacă vine urgia şi trebuie să ne cărăm în altă parte cu băgăjelul după noi. Uite aşa ne trezim foarte empatici. E bine măcar că am acţionat aşa cum am acţionat dar întotdeauna este bine să-ţi păstrezi distanţa faţă de situaţie şi să vezi în primul rând dacă eşti pregătit, prin toată educaţia pe care ai primit-o tu, ca să ai punctul etic de vedere just atunci când apare o situaţie limită pentru că situaţia limită te surprinde şi scoate animalul din tine imediat.

Simbolul ursului

V.D: Există în film şi o critică vizavi de felul în care ne comportăm cu natura. Există o cheie ecologicăa filmului. Vorbiţi despre despăduriri, mine dezafectate, lacuri poluate…

C.M: Face parte din aceste surse ale angoasei pe care o simţim cu toţii azi. Avem cu toţii această anxietate că, sub o formă sau alta, resursele s-au cam consumat iar asta corespunde cu idea că lumea se apropie de un anume fel de final, măcar al felului în care o ştiam noi iar asta face parte dintr-un fel de angoasă generală pe care o resimţim noi ca adulţi. E straniu că uneori încercăm să-i tratăm pe copii noştri de aceste angoase care ne aparţin nouă. Au şi ei angoasele lor dar noi trebuie să ne rezolvăm mai întâi problemele noastre. Asta face parte din citarea unei anxietăţi pe care eu o simt în aer ca fiind reală. Cauzele ei, nu ştiu dacă sunt juste dar ea, ca senzaţie, este reală. Dacă vorbeşti cu cei din jurul tău astăzi, pluteşte ceva în aer. Poate că şi în urma acestor doi ani de şedere în casă dar şi înainte, majoritatea ştirilor sunt din specia asta cu semnul exclamării. Ideal ar fi să respirăm mai puţin pentru că producem dioxid de carbon, oceanele au 50 km2 de plastic, plastic este şi în ce mâncăm, ba chiar este plastic în noi înşine, e un pic în plămânii noştri, să respiri devine destul de periculos. Toate aceste lucruri se acumulează şi se acumulează zicându-ţi că modelul ăsta de trai de unică folosinţă, nu mai funcţionează, a ajuns la capăt. Trebuie deci să tragi o linie şi să vezi ce se întâmplă ori liniile astea sunt foarte greu de tras pentru că tu ca individ, simţi că nu poţi să tragi tu singur o linie. Liniile astea trebuie trase de o comunitate şi întotdeauna să te organizezi să tragi o linie în comunitate este mai complicat.

V.D: Care este rolul, metafora, simbolul ursului – mai bine zis al urşilor - din film? Reprezintă ei animalitatea din fiecare dintre noi sau sunt doar celălalt suprem, ultim, pe care trebuie să-l stârpim?

C.M: Nu îmi cereţi să suprainterpretez pentru că nu vreau. Mi se pare că filmele trebuie văzute. Eu ca regizor, trebuie să fac un efort ca să ştiu ce vreau să spun. Nu pun nişte lucruri acolo şi nu este interpretabil la modul în care fiecare să înţeleagă ce vrea însă filmul îţi dă o grămadă de chei. Sigur că filmul vorbeşte foarte mult despre raportul dintre umanitatea şi animalitatea, instinctualitatea din noi. Acestea sunt însă coexistente întotdeauna. Nu putem să avem pretenţia că suntem nişte fiinţe extraordinar de sprirituale. O grămadă de momente din viaţa noastră sunt lipsite de orice glorie pentru că suntem nişte animale şi noi ca urşii din pădure sau ca vulpile din film. Problema este cum ne plasăm noi în raport cu această animalitate atunci când vine ziua în care trebuie să-i tratăm pe ceilalţi ca semeni. În cinema ai foarte puţine mijloace la dispoziţie ca să semnalezi despre ce vrei să vorbeşti într-un film în care ai mai multe nivele şi atunci, pentru mine, această prezenţă susţinută de animale în film, mă ajută să vorbesc şi despre fricile astea instinctuale pe care le resimţim fiecare dintre noi şi despre impulsurile pe care trebuie să le stăpânim dacă vrem să avem un raport civilizat cu celălalt. Civilizaţia nu vine în mod instinctual. Un copil mic, dacă îl laşi, prima oară când o să vadă o râmă o să vrea să o calce. Trebuie să-i zici că nu e bine. La fel, să nu mai rupă din pomi şi să nu-i dea în cap celuilalt copil, ba chiar să-l lase eventual să se joace pe tobogan. Ori nu ăsta este impulsul lui. El mai întâi ocupă tot spaţiul. E o chestie de educaţie. Într-un film trebuie să încerci să vezi cum vorbeşti despre această latură. Eu, ca să pot vorbi mai bine despre această latură, există acea lungă paradă de oameni-animale în film. Sper că toate aceste elemente, încetul cu încetul, converg încât să-l ajute pe fiecare să-şi facă interpretarea lui în funcţie de locul din care vede filmul. Una este să vezi filmul din Transilvania, dacă cunoşti istoria şi geografia României, a Transilvaniei, a Europei, a conflictelor. Alta e dacă cunoşti cum arătau conflictele din lumea antică şi cum erau priviţi oamenii care treceau călare peste deal, dacă erau bine primiţi cu pâine şi sare sau dacă nu cumva le dădeau mai întâi cu un par în cap şi după aia îi întrebau cu ce treabă au venit pe acolo. Istoria s-a complicat odată cu globalizarea. Inamicii erau mai uşor de identificat pe vremuri pentru că aveau altfel de cai. Acum e mai greu pentru că vin toţi cu avionul, o parte vin, vorba lui Eminescu, «în bună pace», alţii nu ştii de ce vin. Atunci te pune pe tine într-o situaţie să gestionezi mult mai greu viaţa ta de zi cu zi decât când era altcândva iar asta îţi crează o angoasă, o panică, nu ştii. Viaţa nu este interpretată pentru tine şi din cauza asta fac genul ăsta de cinema. Nu vreau ca nici cinemaul să fie interpretat pentru tine că genul meu de cinema este un fel de replică şi oglindă pusă în faţa vieţii.

Sunt încrezător că filmul va avea o soartă bună

V.D: Am vorbit despre animale, să trecem la locaţia unde aţi filmat. Aţi spus că vroiaţi multă pădure împrejur. De ce atât de importantă pădurea pentru Dvs?

M.C: Este importantă pentru că reprezenta, în mintea mea, ceea ce este pentru noi locul din care vin angoasele şi fricile. Întotdeauna când mergi seara la marginea pădurii, simţi că bate o briză de lucruri neaşteptate şi grăbeşti un pic pasul ca să ajungi mai repede în sat. Vizual, chestia asta m-a ajutat foarte mult. M-a ajutat totodată foarte mult să vorbesc despre o comunitate destul de izolată. Avem sentimentul că astăzi în Europa suntem toţi oarecum la fel pentru că aplicăm nişte politici comune. Îmi pare rău să o spun dar nu suntem la fel şi trebuie să ne-o asumăm că e ok să nu fim la fel. Nu e o Europă nici cu una, nici cu două, nici cu trei viteze – politic nici nu e grozav să fie aşa. Avem o Europă cu o mie şi una de viteze diferite, fiecare e cu viteza lui şi fiecare are tradiţiile lui şi trebuie să-l înţelegi că poate acomoda un nivel de schimbare în viaţa lui în raport cu ritmul vieţii şi a calităţii vieţii pe care a avut-o. E greu să-i spui omului cum să-şi taie porcul şi că de mâine, lucrurile nu mai stau cum au fost ci stau altfel şi e mai bine aşa. Păi de ce e mai bine aşa că până acum a fost bine cum a fost. Îţi trebuie un pic de timp ca să asimilezi discursul ăsta.

Filmul vorbeşte şi despre acest eşec pe care îl văd eu al dificultăţii de a implementa o viziune când viziunea o ia înaintea faptelor. Viziunea este foarte bună dar mai trebuie să aplecăm şi urechea ca să vedem care e situaţia din teren. Dacă ne lăsăm seduşi de viziunea noastră integristă asupra fraternităţii dintre popoare, suntem în cu totul altă parte decât realitatea iar realitatea ne va lovi foarte rău pentru că oamenii nu pot vorbi în raport cu această viziune pe care o proiectăm noi, dintr-un centru oarecare. Ei au propriile lor opinii despre viaţa lor şi nu am făcut decât să aşternem o pătură extraordinar de groasă peste opiniile lor cu această corectitudine politică care nu corectează nicio valoare în profunzime. Ea nu face decât să-i împiedice pe oameni să se exprime. Înainte să ştii ce gândeşte celălalt, nici nu o să poţi corija. Deci, un pic de atenţie şi răbdare.

V.D: Aţi spus că R.M.N. a fost unul dacă nu chiar cel mai greu film pe care l-aţi realizat. Ce a fost atât de dificil?

C.M: A fost greu în primul rând pentru că este un film în plan-secvenţă. Să filmezi în plan-secvenţă din start este cel mai greu mod de a filma pentru că nu te bazezi pe un ritm pe care îl obţii mai târziu. Nu te bazezi pe un montaj în care să iei câte o bucată mai bună din fiecare plan. Toate lucrurile trebuie să funcţioneze, cum se zice, ca la teatru doar că la teatru ele sunt foarte aproximative. La film sunt foarte precise şi mai sunt şi tehnice. Trebuie să se vadă bine, să se audă bine, actorul trebuie să vină în semn, nu trebuie să facă umbre, e lumina, fiecare trebuie să-şi dea replica bine, la fel. Când ai doi actori vreme de două minute, e ok. Când ai patru actori vreme de patru minute, e logaritmic mai sus. Când ai, cum am avut noi în film, 25 de actori şi 200 de figuranţi timp de 17 minute, e un challenge. ÎI rog pe colegii mei care vor să se apuce de regie, să se gândească pentru că trebuie să fii întotdeauna coerent cu mlijloacele tale. Eu nu am făcut secvenţa asta dintr-o ambiţie dar dacă începi un film în plan-secvenţă şi încerci să respecţi mijloacele pe care le ai ca cineast, inclusiv această preocupare pentru timpul filmic pe care noi încercăm să nu-l fărâmăm, şi pentru spectatorii cărora încercăm să le prezentăm această experienţă integrală, fără reducţii, ca o farfurie numai cu părţile bune din pepene. Nu, trebuie să fie toate şi atunci trebuie să fii coerent până la capăt şi asta am încercat să fac şi cu această secvenţă. Deci déjà era foarte complicat.

La filmul ăsta, ce s-a adăugat la plan-secvenţă şi la iarnă a fost că aveam şi un copil. Ori când aduci un copil după ce ai terminat mizanscena, o iei de la capăt, e complicat. După aia am adus şi un rând de animale, unele dresate, altele nedresate. Ori animaul o ia în ce direcţie vrea el, chiar şi ăla dresat, deci tu nu mai poţi controla nimic. Toate astea relativizează foarte mult precizia de care ai tu nevoie.

La toate aceste lucruri foarte complicate, s-au mai adăudat două. În primul rând, noi în 15 ianuarie încă filmam ştiind că vrem să ajungem la Cannes deci te pui sub o presiune foarte mare. Este imposibil pentru un film făcut aici cu un buget normal să ajungă la Cannes dacă mai filmează în ianuarie. Noi filmăm în România cu o fracţie minusculă faţă de un buget francez sau occidental. Ori a devenit tot mai greu şi în România să ajungi la capăt cu bugetele pe care le putem noi obţine pentru că preţurile sunt tot mai mari. În plus, după Crăciun ne-a lovit Covid-ul. Am avut Covid în echipă în pregătire, în filmare şi în post-producţie. Ori, atunci îţi fuge puţin pământul de sub picioare pentru că în perioada aia eram foarte presaţi să opresc tot. Ori filmarea e genul de bolovan pe care dacăl-ai pornit la vale, nu-l mai poţi opri iar dacă l-ai oprit, nu mai poţi să-i dai drumul încă o dată şi deci pierzi bani pentru că nu asigură nimeni filmările, pierzi felul în care arată actorii, pierzi locaţii, pierzi programme deci presiunea a fost foarte foarte mare şi de asta m-am şi bucurat că am avut aici genul ăsta de recepţie şi că actorii au fost cu noi. După atâta chin, indiferent care va fi rezultatul filmului în Festival, am avut momentul de recompensă de care aveam nevoie ca s-o ţinem mai departe. Eu sunt încrezător că filmul va avea o soartă bună în special datorită unui indicator, acvela că filmul a fost cumpărat şi va fi distribuit peste tot. Asta este un indicator bun şi concret. Mi-aş dori ca România să fie capabilă să exporte şi în alte domenii produse în 50 de ţări diferite. Succes!