Actriţa Cosmina Stratan: Mi-a plăcut mult căldura cu care m-a primit Marion Cotillard în echipă, cred că s-a regăsit într-un fel în mine

Vasile DAMIAN: Ai urcat aici la Cannes pentru a doua oară covorul roșu. Prima oară era în 2012 pentru După dealuri al lui Cristian Mungiu. Ai și luat premiul pentru interpretare feminină atunci, împreună cu Cristina Flutur. Acum ai urcat covorul roșu cu echipa filmului Frère et soeur al francezului Arnaud Desplechin. Cum a  fost? Ce emoții, ce trăiri ai avut?

Cosmina STRATAN: M-am simțit surprinzător de bine. Nu știu cum se întâmplă, dar așa este de fiecare dată când ajung la Cannes. Probabil că contează foarte mult și grupul în care sunt. Dar, contrar aparențelor, atmosfera e foarte relaxată și a fost destul de distractiv. Ne-am simțit foarte bine cu toții.

V.D: În filmul de aici joci rolul de confidentă a lui Alice, care este interpretată de Marion Cotillard. Să vorbim puțin despre acest rol. În film ești o refugiată româncă în Franța, la Lille, acolo unde se petrece acțiunea și o admiratoare a lui Alice. Cum ți-ai pregătit acest rol? Ce a fost mai greu, mai ușor? Unde ai avut neînțelegeri? Cum s-a petrecut filmarea?

C.S: Cea a fost destul de simplu a fost să joc pe cineva care o admiră pe Marion Cotillard. Partea asta nu mi-a fost deloc dificilă. Eu îi sunt fan dintotdeauna. I-am văzut aproape toate filmele și îi urmăresc tot timpul lucrul. Ce a fost complicat a fost că a trebuit să vorbesc franceză, ceea ce pentru mine poate fi un challenge (o provocare).

V.D: Exact asta am vrut să te întreb. Cum te-ai pregătit cu limba franceză?

C.S: Cu limba franceză am o istorie mai complicată. Am început să învăț după ce am pierdut un casting, o probă pentru un rol în franceză. Era un personaj principal. Eu îmi învățasem replicile pe de rost. Pentru români nici nu e foarte greu să se obișnuiască cu sonoritatea asta. Dar pentru un rol principal chiar trebuie să vorbești fluent. Ăsta a fost motivul pentru care nu am fost aleasă pentru filmul respectiv. Atunci am zis dacă tot îmi place foarte mult cinemaul francez și nu știu franceză, ce aș putea să fac e să învăț. S-a și suprapus cu o perioadă în care nu am fost foarte ocupată și m-am concentrat pe asta. Eu zic că am învățat în doi, trei ani.

V.D: Ce pretenții a avut, ce ți-a cerut regizorul Arnaud Desplechin pentru acest rol?

C.S: Țin minte că ne-am întâlnit anul trecut aici. El era cu „Tromperi”e și am început să vorbim franceză și mi-a zis că nu trebuie să vorbesc așa de bine pentru personajul din filmul „Frère et soeur” și că vorbim în engleză ca să nu mai exersez. Practic asta a fost provocarea cea mai mare, întâlnirea cu limba franceză și cu dificultatea și frica de a vorbi, pe care cred că am reușit să o folosesc cumva în favoarea noastră și să o fac ca un fel de trăsătură ghid a acestui personaj. De la asta am plecat, de la frica de a vorbi, mai ales în fața unui om pe care îl admir foarte mult. Și de acolo am brodat împreună pe această pasiune complicată pe care Lucia o dezvoltă pentru Alice.

V.D: Nu e puțin un clișeu al românului, al româncei care vine? Am închis ochii și mi-am adus aminte de filmul lui Haneke Code Inconnu, de acum 22 de ani, în care a jucat Luminița Gheorghiu. Era tot așa, o sărmană româncă. Nu ai avut o discuție cu regizorul să îl întrebi de ce rolul ăsta și nu altul?

C.S: Nu, deloc, probabil și pentru că majoritatea rolurilor care mi se propun, mai ales în afara țării, sunt roluri de refugiați într-o țară sau alta. Diversitatea acestor tipologii e mult mai mare decât se crede.

V.D: Decât un simplu clișeu, nu?

C.S: Oamenii care aleg să își continue viața în altă țară sunt foarte diferiți. Atunci, contează mult povestea și contextul. Nu m-am gândit niciodată din perspectiva asta, că sunt refugiată. Nu știu cum arată refugiata tipar, refugiata standard pentru mine. Nu aș ști să o descriu.

V.D: Cum a fost colaborarea cu Marion Cotillard? Am observat pe covorul roşu, sus când ați ajuns a avut un gest de tandrețe, a venit lângă tine. Cum s-a petrecut? V-ați înțeles, ați colaborat bine, v-ați împrietenit, v-ați certat?

C.S: Nu am avut timp să ne certăm. Mi-a plăcut mult la ea căldura cu care m-a primit în echipă. Cred că s-a regăsit într-un fel în mine și mai ales în perioada în care ea începuse să lucreze la Hollywood, perioadă în care ea era oarecum nesigură pe engleză. Mă mai întreba din când în când dacă sigur am înțeles indicațiile pentru că ținea minte că în primii ani de muncă acolo era foarte dezorientată. A fost o mână de ajutor enormă pentru mine, mai mult la nivel psihologic pentru că eu înțeleg aproape tot. Dar de multe ori, sub presiune și cu emoții a fost de mare ajutor.

V.D: Ce înseamnă pentru tine, care ai fost deja de două ori la Cannes, acest festival? Ce înseamnă Cannes în viața unui actor?

C.S: Depinde de momentul în care îl găsește pe actorul respectiv. Prima oară când am fost aici, acum zece ani, pentru mine nu însemna mare lucru. Nici nu mă gândeam că voi ajunge vreodată aici cu vreun film. Nici nu mă gândeam că o să fac film. Totul s-a întâmplat foarte repede. Cred că a fost un context foarte fericit. Nu am avut timp să strâng emoție și tensiune. Iar de data asta a fost pur și simplu o bucurie. M-am bucurat să îi cunosc pe unii membri din cast cu care nu m-am întâlnit la filmări, să-i revăd pe Arnaud și pe Marion. Nu e niciun fel un prilej de presiune. Sărbătorim că am făcut un film împreună.

V.D: Anul trecut când am făcut un interviu cu Cristian Mungiu aici, îl întrebam de prezența românească aici, a filmului Interfon 15 a lui Andrei Epure. În particula am vorbit chiar despre tine. Spunea că e bine că joci într-un scurtmetraj, dar că speră să joci roluri mai importante, roluri de mai mare anvergură pentru tine. E acum momentul, acest film, al unui nou start, al unei deschideri mai mari spre casting-uri mai importante?

C.S: Ar putea fi. Ar putea deschide o portiță spre piața din Franța, dar în același timp foarte rar am împărțit rolurile pe care le-am primit în diferite filme în roluri importante și mai puțin importante. Pentru un actor cred că e mai relevantă povestea personajului, felul în care se poate ea construi și mai puțin produsul final. Că e lungmetraj, că e scurtmetraj sigur că are o relevanță și o importanță, dar pentru mine procesul contează mult mai mult și felul în care lucrez la produsul respectiv. Ce iese la final te poate bucura, te poate dezamăgi, dar e deja o altă etapă.

V.D: Ne poți spune câteva cuvinte despre ce planuri de viitor ai, ce filme, ce contracte ai pentru viitor?

C.S: Cred că nimic foarte bătut în cuie. Sunt în niște probe la două filme care se vor filma anul viitor, unul în Franța și altul în România. Deocamdată nu știu nimic sigur. Am trecut de mai multe etape ale audițiilor, dar până nu e totul bătut în cuie nu am cum să anunț.

V.D: Cum ți se pare că este privită cinematografia românească astăzi la Cannes? Iată că sunt trei, patru filme, scurtmetraje, lungmetraje.

C.S: De când am intrat în breasla asta a filmului, cinemaul românesc tot timpul a fost o carte de vizită bună oriunde am avut ocazia să merg cu oricare dintre filmele la care am lucrat. Cu precădere aici cred că au o slăbiciune pentru cinemaul românesc și e tot timpul privit cu drag de tot publicul prezent.

V.D: Mă înșel dacă spun că poate chiar cu mai mult drag aici decât în țară?

C.S: Nu cred că te înșeli. Intrăm într-o zonă de educație cinematografică care mă cam depășește, dar nu bănuiesc de rea intenție publicul român. Pur și simplu cred că ne lipsește exercițiul de a ne apropia și de genul ăsta de cinema. Cred că mai avem nevoie de niște timp ca să ne împrietenim.