Alexandru Belc despre Metronom: Nu mi-am propus o lecție de istorie și nu mi-am propus nici să fac un film nostalgic (Interviu)

Alexandru BELC: Sunt foarte pasionat de Europa Liberă și în special de emisiunea Metronom a lui Cornel Chiriac. Inițial am vrut să fac un documentar despre Cornel Chiriac. Dar din toată cercetarea mea despre Cornel Chiriac am păstrat titlul și atmosfera emisiunii și ce a însemnat libertatea pe care Cornel o transmitea oamenilor din România. M-am mutat în zona de ficțiune și am făcut un film cu adolescenți.

Vasile DAMIAN: Nu e vorba numai despre muzică și despre o emisiune. Ce te-a atras la acel trecut ceaușist?

A.B: Cred că m-a atras tocmai că nu era chiar un trecut ceaușist. Era o perioadă cu un pic de deschidere. Era o perioadă care venea după 1968. Ok, venea după tezele din iulie 1971, dar încă nu intraseră în vigoare. Oamenii nu prea știau despre ele. Era o falsă deschidere către vest și nu avea acea încărcătură ceaușistă, socialistă. Nu mi-am propus un film despre comunism. Am încercat să fac un film despre adolescenți care sunt în comunism, care trăiesc o falsă libertate, libertate pe care o trăiau din muzica pe care Cornel o transmitea la emisiunea Metronom de la Radio Europa Liberă.

V.D: Ești tânăr. Nu ai trăit decât puțin, 8 – 9 ani, în epoca Ceaușescu. Cum te-ai documentat? Care a fost munca din spatele acestui film?

A.B: Am început cu dosarul de Securitate al lui Cornel Chiriac. Au fost trei, nu unul. După care au fost dosarele părinților lui. După care am săpat mai adânc. M-am dus pe dosarele celor care au fost implicați, care au avut de suferit că i-au trimis scrisori sau care au câștigat niște concursuri la Europa Liberă și au primit în schimb niște discuri și au avut de suferit din cauza asta. Am ajuns în clubul metronomiștilor de la Club A. Am vorbit cu oameni care l-au cunoscut. Am vorbit cu Mircea Udrescu care a scris două cărți despre el. Au fost colegi de școală și prieteni buni. Am vorbit mult cu Liviu Tofan, care mi-a deschis multe uși, mai ales la CNSAS și acces la informații și dosare. Am vorbit și cu Mircea Florian, a cărui muzică o am în film. Am fost la niște discuții cu el și el mi-a povestit foarte mult din experiența lui din anii 1970. Trăindu-i ca un artist în devenire, fiind foarte tânăr, el a avut la Radio România o melodie pe care Cornel a pus-o fără acordul editorilor. Se numește Vocea oilor. Melodia era o parodie la adresa sistemului, în care oile erau oamenii și lupii erau șefii. Era cântată doar voce și chitară. Era ca un poem. Am vrut să o folosesc în film, dar până la urmă nu i-am mai găsit locul. Dar sunt oameni care au trăit foarte intens. Cumva am reușit să îmi iau energia de la ei. Nu m-am dezis de formația mea de documentarist. Eu tot am senzația că am făcut un film documentar, dar nu am făcut un film documentar. A fost o treabă de cercetare. Mie îmi place foarte mult să fac cercetare. Îmi place istoria. Îmi place foarte mult să stau la birou, să studiez. Sunt mai tocilar de felul meu. Cumva așa a pornit totul. Am zis că știu despre comunism puțin. Am trăit în anii 1980 în comunism. Au fost urâți. Au fost negri. Au fost gri. Dar citind foarte foarte mult și venind și cu o detașare am spus să spun o poveste cu mintea mea de astăzi, cu energia de astăzi, folosind tineri de astăzi, încercând să respectăm istoria cum putem.

V.D: Ai vorbit despre „experiența ta” din comunism, dar toți actorii sau majoritatea lor, cu excepția lui Vlad Ivanov sunt foarte tineri. Cred că majoritatea dintre ei e născută după 1990.

A.B: Majoritatea e născută după 2000. A fost foarte interesant pentru că pentru ei istoria comunismului este o bucățică mică pe timeline-ul istoriei. Dar a fost foarte interesant să lucrăm pentru că a fost un schimb. Ei erau foarte entuziasmați, erau extaziați de tot ce înseamnă acea perioadă, mai ales de elementele vizuale, de un telefon cu disc, de o uniformă, de discuri, de emblema matricolă, de menghina din atelierul școlii, de diapozitive. Când au venit prima oară în decor le-am zis să se uite, să își ia timp. Se plimbau ca prin muzeu. Scoteau cărți din bibliotecă. Scoteau diapozitive, se uitau la ele. Se jucau cu telefonul. Se pozau cu telefonul cu disc. Întrebau cum funcționează. Unii știau, alții nu. A fost foarte interesant. Cumva ei m-au introdus în lumea anilor 1970, iar ei m-au introdus în lumea lor de adolescenți, de tineri. A fost un schimb. Eu i-am ghidat într-o direcție, le-am propus niște lucruri, iar ei m-au ajutat să ajung la lucrurile alea punând și energia lor și feeling-ul lor, emoțiile și sentimentele lor în personaje. Cumva am creat împreună cu ei personajele.

V.D: Eu am luat acest film în două feluri. Pe de o parte nostalgic, îmi vorbește foarte mult, ambianța, muzica, emisiunea, dar și ca o lecție de istorie. Mă înșel?

A.B: Nu mi-am propus o lecție de istorie și nu mi-am propus nici să fac un film nostalgic. Netrăind timpurile alea nu am o nostalgie, dar poate mi s-a dezvoltat o nostalgie citind foarte mult despre perioadă, documentându-mă, ascultând muzică, citind literatură din perioada respectivă. Probabil că mi-am creat un fel ca și cum aș fi trăit perioada pe care o transmit în film. Am învățat-o din cum mi-am sortat informațiile și cum le-am triat.

V.D: Cum ți-a venit ideea să pui în film destul de multe secvențe de la finala Cupei Davis Statele Unite – România din 1972?

A.B: Citind despre perioadă și alegându-mi momentul în care să spun povestea m-am gândit de la început că vreau să fac un film care să fie condensat într-o zi, maxim două, în 48 de ore. Am căutat un eveniment de care să mă agăț, ceva să fi fost important ca să pot cumva să îmi justific alegerea și ca să pot să pot să țin acel film în 48 de ore și să fie ceva foarte rotund și legat, să fie un sâmbure de eveniment istoric care să țină filmul și să îi creeze și veridicitate. Am găsit finala asta a Cupei Davis.

V.D: Sincer să fiu am fost puțin frustrat. Mă așteptam să ascult puțin mai multă muzică în film. Cert, ascultăm The Doors, chiar 9 minute. Ni se evocă Led Zeppelin, The Beatles. De ce ai făcut aceste alegeri? De ce muzica asta și nu alta? Tinerii de astăzi mai ascultă Led Zeppelin, The Doors, Janis Joplin?

A.B: Tinerii de azi ascultă playlisturi, nu ascultă albume. Într-adevăr, nu ascultă The Doors, dar e interesant că tinerii de azi ascultă muzică de la sfârșitul anilor 1980 – 1990. Cum ascultăm noi azi Janis Joplin, The Doors, la fel ascultă ei Guns’n Roses, ascultă Iron Maiden și li se pare muzică veche, dar bună și de calitate. Așa funcționează muzica și vintage-ul, când zici vintage, ascult muzică veche. Am ascultat muzică când am scris scenele. A fost foarte important să îmi blochez muzica pe anumite scene direct de când scriam. Mi-a dat o energie când am scris și am zis că asta e melodia. Era scena Janis Joplin, scena The Doors. Astea erau niște puncte cheie ale filmului, niște piloni foarte puternici și am încercat să folosesc muzica de cadru de cadru, de atmosferă, dar și dramaturgic în același timp. Să mă folosesc de ea, să povestească emoții. E pusă într-un anumit moment. E aleasă ca să funcționeze într-un anumit moment din film, să aibă valoare dramaturgică, să sporească tensiunea personajelor și a filmului.

V.D: Ai făcut o alege și voiam să știu de ce, a unui format destul de neobișnuit, 4/3, dacă nu mă înșel și ai filmat cu niște scule, cu niște aparate din epoca respectivă, e adevărat?

A.B: Într-adevăr, am filmat într-un format similar peliculei de 35 mm, cu care se făceau filmele în anii 1970. Am folosit aparatură modernă. Am folosit ultima tehnologie de cameră, dar am folosit lentile vechi din anii 1970. Am încercat să creăm atmosfera acelor ani prin fiecare element posibil, prin scenografie, prin costume, prin imagine, prin granulația imaginii, prin paleta de culori, prin felul în care am iluminat, prin machiaj, prin coafuri. Am fost atenți la fiecare detaliu. De asta am folosit formatul ăsta care pare neconvențional, dar te duce cu gândul la filmele din anii 1970 și funcționează și foarte bine. Când faci un film de personaj, când urmărești o fată care te ține tot filmul și nu ai un cadru fără ea și mergi în prim planuri, funcționează mai bine un format pătrat, pe lung, decât un format pe dreptunghi în care povestești foarte mult decor și mai puțin personaj. Așa e mai înghesuit, mai claustrant. Te duce mai aproape de personaj.

V.D: Ce ai vrea să rețină lumea, spectatorii după ce ies de la filmul ăsta?

A.B: Important e cu ce stare ies de la filmul ăsta. Nu pot să intuiesc lucrul ăsta. Cu siguranță cred că e un amestec de nostalgie. Oamenii care deja l-au văzut până acum au avut senzația că le trebuie o noapte să digere ca să poată după aceea povesti despre film sau să-și poată formula o opinie.