Procesul atentatelor din 13 noiembrie 2015: ziua 130, cea a orfanilor

Pledoariile părţilor civile au început déjà de câteva zile. Pentru a evita repetiţiile, circa o sută de avocaţi ai părţilor civile s-au reunit pentru a-şi fixa o strategie inedită, zisă şi „coordonată”. Astfel, fiecare dintre ei va aborda doar o chestiune, o temă. Luni de exemplu s-a vorbit despre îndrăgostiţii morţi în acea seară de coşmar. „Era plin de îndrăgostiţi la Paris în seara de 13 noiembrie. Cupluri vechi, cupluri proaspăt formate, cupluri heterosexuale sau homosexuale, cupluri care prevedeau să se însoare, altele care aşteptau copii” a reamintit una dintre avocatele părţilor civile.

S-a vorbit în acest context şi despre copii, în particular despre cei rămaşi orfani. „69 dintre ei nu vor mai rosti două silabe. 47 dintre ei nu vor mai spune niciodată tata, 20 nu vor mai spune niciodată mama iar doi nu vor mai spune nici mama, nici tata” spunea o altă avocată. Fără să amintească, probabil din pudoare, că unul dintre cei doi copii rămaşi şi fără mamă şi fără tată, este băiatul Lăcrămioarei Pop şi al lui Ciprian Calciu, ambii morţi de gloanţele jihadiştilor la terasa cafenelei La Belle Equipe din Paris.

Sunt şi copii care au trăit ei înşişi atentatele, au scăpat cu viaţă dar au rămas traumatizaţi pe viaţă. S-a evocat la bara tribunalului special cazul unui băieţaş de 10 ani, Milan, venit la sala Bataclan ca să asiste la primul său concert de rock. In loc să trăiască însă această plăcere unică, copilul a descoperit teroarea şi stat pe burtă aproape două ore cu tatăl lui lângă el iar când s-a pus pe picioare ca să iasă din sală a trebuit să calce pe cadavrele dimprejur. Viaţa lui Milan nu mai este şi nu va fi probabi niciodată una normală.

Sunt şi copii care au azi vreo 6 ani, deci mai erau în burta mamei lor când au avut loc atentatele şi şi-au pierdut tatăl, ucis la concert sau cafenea. Aceştia nici măcar nu au apucat vreodată să spună tata. In fine, micuţul Elliot a plecat la concert cu cei doi fraţi ai lui şi s-a întors acasă doar cu unul dintre ei.

Toţi aceşti copii sunt azi orfani sau grav traumatizaţi. Nu e de mirare să aflăm de la unul dintre avocaţi că în ciuda vârstei lor fragede, unii sunt déjà trataţi cu anxiolitice.

Una dintre avocate, după ce a citit la bară şi o parte din numele copiilor acuzaţiilor, s-a întors spre boxa acestora şi le-a spus: „Domnilor, copii Dvs. nu au cerut să se nască în această lume pe care aţi umplut-o de teroare”. Asta se întâmpla luni. Poate nu întâmplător, a doua zi, adică marţi, nu au mai venit în boxa acuzaţilor decât doi dintre presupuşi terorişti. Ceilalţi au refuzat să compară în faţa curţii speciale. O curte în care s-a vorbit şi despre diversele forme de solidaritate care s-au creat în acea seară de coşmar, s-a vorbit despre securitate, s-au reamintit din nou numele unora dintre dispăruţi şi, în încheierea audienţei, avocaţii victimelor şi familiilor s-au întrebat la ce poate servi acest proces-fluviu, început acum 9 luni şi care va mai dura încă una.

Colegii noştri de la redacţia în limba franceză au stat de vorbă cu Catherine Bertrand. Supravieţuitoare a atacului de la sala Bataclan, acolo unde au murit 90 de oameni. Socată de atentatul prin care a trecut, fosta arhivistă-fotografă a ales să se exprime prin desene – a şi publicat dealtfel, acum 4 ani, o bandă desenată intitualtă „Cronica unei supravieţuitoare” - iar unele dintre aceste desene sunt folosite azi de avocaţi în pledoariile lor. „Vin de departe. După Bataclan, desenele meu nu semănau a nimic. Când desenam, tremuram. Acum văd evoluţia desenelor mele, văd cum au trecut de la tremurături de frică şi de angoasă la nişte ilustraţii în culori ce sunt proiectate în sala de audienţe” spune Catherine Bertrand. Înainte de atentate, desenatul nu era decât un hobby pentru Catherine. Acum a devenit un colac de salvare şi o meserie. „După atentate eram incapabilă să vorbesc, nu reuşeam să încheg fraze corecte şi atunci treceam prin desen. Pentru mine e ca un fel de terapie. Mă tratez desenând. Dealtfel, uneori când desenez realizez ce se întâmplă în capul meu”.

Catherine Bertrand speră ca desenele ei să-i mişte într-un fel şi pe acuzaţii din boxă. Ea a refuzat însă să depună mărturie la bara tribunalului, mulţumindu-se cu această „recompensă” neaşteptată, aceea a proiecţiei desenelor ei în sala tribunalului.