Arthur Dénouveaux, supravieţuitor al atentatelor din 13 noiembrie 2015: «Sunt mândru că Franţa a reuşit să judece atentatele într-un mod normal»

arthur.jpg

Arthur Dénouveaux este supravietuitor al atentatului de la sala Bataclan si presedinte al asociatiei Life for Paris.
Arthur Dénouveaux este supravietuitor al atentatului de la sala Bataclan si presedinte al asociatiei Life for Paris.
Sursa imaginii: 
radionfrance.fr/David FRITZ GOEPPINGER

Procesul atentatelor de la Paris şi Saint-Denis din 13 noiembrie 2015, atentate soldate cu 130 de morţi (printre care şi doi români) şi 400 de răniţi, s-a terminat miercuri seara. După aproape zece luni de proces, verdictul a fost dat : toţi acuzaţii au fost declaraţi vinovaţi iar pedepsele merg de la doi ani închisoare la închisoare pe viaţă fără nicio posibilitate de eliberare anticipată. Această ultimă sentinţă, cea mai dură prevăzută de Codul penal francez, i-a fost dată lui Salah Abdeslam, 32 de ani, principalul acuzat la proces şi singurul supravieţuitor al atacurilor. Arthur Dénouveaux, supravieţuitor al atacului de la sala Bataclan – unde au murit 90 de oameni – este preşedinte-fondator al asociaţiei de victime «Life for Paris». În interviul acordat colegului nostru Vasile Damian, el revine asupra viitorului acestei asociaţiei, a lucrurilor care l-au marcat în timpul procesului dar şi la terminarea acestuia. Pentru început însă, el ne spune ce a resimţit la enunţarea sentinţelor, aproape 7 ani după atentate şi zece luni de proces.

Arthur DÉNOUVEAUX: Simt o mare uşurare şi totodată o mare mândrie. Uşurare pentru că acest proces, care a fost totuşi o mare povară pentru noi toţi, s-a terminat. Uşurare şi pentru că am trecut de acest prim proces care era o etapă importantă pentru reconstrucţia noastră. Mândrie pentru că am reuşit să arătăm, noi părţile civile, forţa pe care o avem mergând să depunem mărturie cu demnitate. Mărturii care au servit apoi justiţiei fără să o împiedice să dea un verdict just. În fine, am şi o mândrie «democratică» pentru faptul că Franţa a reuşit să judece aceste atentate în mod «normal».

Vasile DAMIAN: Putem spune că acest proces – cel mai mare din istoria Franţei – a fost un «mare moment de justiţie» cum l-au botezat unii observatori?

A.D: Am asistat şi la alte procese, am fost de exemplu la cel al atentatelor din ianuarie 2015 de la Charlie Hebdo şi Hyper Casher. Cel de acum a fost însă diferit pentru că în boxa acuzaţilor erau oameni direct implicaţi, cel puţin unul a făcut parte din comandouri. Apoi, atacul sau atacurile din 13 noiembrie au clătinat Franţa – a spus-o chiar François Hollande, preşedintele de atunci al ţării. Asta face că, atât în sala tribunalului cât şi în afara ei, exista o aşteptare, o dorinţă nebună de a înţelege  şi de a explica. Ce este extraordinar este că treaba a funcţionat. Treptat, acuzaţii au început să vorbească, să ne spună lucruri la care nici nu visam. Din acest punct de vedere, mi se pare deci că am trăit un mare moment de justiţie.

V.D: Ce imagine, ce moment al procesului v-a marcat cel mai mult?

A.D: După enunţarea verdictului, am mers cu toţii, nu ca să serbăm verdictul ci doar ca să ne destindem, la cafeneau din faţa tribunalului. Erau acolo, împreună cu avocaţii lor, cei trei acuzaţi care tocmai fuseseră condamnaţi dar lăsaţi liberi cu toate că erau înscrişi în fişierul teroriştilor. Erau acolo şi părţile civile cu avocaţii lor, erau şi avocaţii generali şi am vorbit unii cu alţii despre viaţa noastră de după acest proces. Cred că asta rezumă foarte bine procesul care s-a terminat. Am trecut cu toţii prin el şi am ieşit de acolo mult mai umani, cu o mai bună înţelegere despre ce înseamnă omenia. Am acceptat idea că uneori există oameni care iau drumuri greşite dar că trebuie să le dăm o şansă de a se îndrepta. Am impresia că ăsta este sensul care trebuie dat faptului că printre noi se aflau în seara aceea şi cei trei condamnaţi lăsaţi liberi.

V.D: Aveţi o capacitate de rezilienţă extraordinară. Spuneaţi unui confrate de-al meu că nu mergeţi să beţi un pahar după verdict pentru că nu te poţi bucura că oameni intră în puşcărie. Cum sau ce faceţi ca să păstraţi această omenie în Dvs. vizavi de persoane care au fost inumane?

A.D: E o întrebare bună să ştiu de unde îmi vine această omenie…Dacă reiau lucrurile de la început, pe 13 noiembrie 2015 eu am supravieţuit. Mai întâi mi-a trebuit mult timp ca să înţeleg că sunt victimă şi nu doar martor. Apoi, stresul post-traumatic m-a prins din urmă. Lovitura în cap a fost enormă, la fel ca şi lecţia de umilitate pe care am primit-o. Din acel moment, am început să iau anxiolitice, am început o terapie intensă cu un psiholog – 9 luni, câte trei ore pe săptămână. Am început prin a mă privi pe mine ca să înţeleg cine sunt şi cine aş vreau să fiu. Am privit umanitatea şi am înţeles cât de greu e să fii uman, să fii o fiinţă umană bună. Apoi, dacă eşti ca mine preşedinte de asociaţie de victime, împărtăşeşti acest gen de discuţii şi de gânduri cu sute de alţi oameni care au avut acelaşi parcurs ca şi tine şi constaţi cât de multiplă, de variată, este lumea. Eu asta păstrez ancorat în mine. În asociaţia mea am întâlnit mulţi oameni plini de defecte, oameni pe care atentatele i-au pus însă pe un drum mai umanist. Asta mă face să cred în Umanitate iar această credinţă nu vreu să le-o confisc acuzaţilor.

V.D: În ciuda acestui proces istoric, după 10 luni de audienţe, interogatorii şi mărturii, mai rămân multe întrebări fără răspunsuri. Sunteţi frustrat sau v-aţi împăcat de la început cu idea că vor rămâne zone de umbră şi după proces?

A.D: În privinţa «găurilor» cum le spuneţi, adică a zonelor care rămân neclare chiar şi după proces, cred că există viziuni foarte diferite printre părţile civile. De exemplu, familiile îndoliate aveau multe întrebări la care nu au primit răspunsuri deci există multă frustrare acolo. Eu, care sunt o victimă directă şi supravieţuitor al atentatelor, ştiu exact ce mi s-a întâmplat în seara aceea deci nu am zone de umbră cu privire la cum s-a derulat seara mea. Sunt deci puţin sau chiar deloc interesat de speculaţii gen «şi ce s-ar fi întâmplat dacă, …, cum arăta planul iniţial, şamd». Pentru povestea mea personală, toate astea nu schimbă nimic. Eu am fost acolo şi asta e, nu am de ales, motiv pentru care aveam speranţe minime de pe urma procesului. Minime pentru că de fapt speranţele mele erau în fapt uriaşe. Aş fi vrut să înţeleg de ce oameni de vârsta mea sunt capabili să mă atace pe la spate. De-a lungul procesului, am aflat lucruri. I-am auzit pe acuzaţi cum se justitifică, am înţeles ce parte din propagandă i-a interesat şi i-a împins să facă asta. Ca să revin la întrebarea Dvs., da, mai sunt zone de umbră factuale, mai sunt o groază de lucruri pe care nu le-am înţeles. Totodată însă, am aflat mult mai multe lucruri decât speram şi vreau să reţin asta de pe urma procesului.

V.D: Procesul s-a terminat. Toată lumea a plecat acasă. Nu vă temeţi de golul care rămane după zece luni de proces?

A.D: Nouă, părţilor civile, ni se pune des întrebarea asta. E clar că o să apară un fel de gol, de vid dar, în primul rând, este un vid salutar. Apoi, acest vid este mult mai uşor de combătut decât urmările unui atentat. La bara tribunalului, ni s-a spus că suntem fragili, marcaţi pe viaţă dar, pe de altă parte, am trecut prin atâtea probe că asta nu mi se pare aşa de greu de surmontat. În fine, calendarul audienţelor a fost dat peste cap de diversele cazuri de Covid, astfel încât procesul s-a terminat în ajunul vacanţei de vară. Pe termen scurt avem deci un orizont. Apoi, pe termen lung, unii şi-au fixat déjà un alt orizont. Noi de exemplu am hotărât să ne desfinţăm asociaţia. Asta ne va împinge pe toţi să strângem nodurile ca să trecem la altceva.

V.D: Aţi anunţat acum câteva zile desfiinţarea asociaţiei Life for Paris în data de 13 noiembrie 2025 adică exact 10 ani după atentate. De ce?

A.D: Am creat Life for Paris ca să ne regrupăm apoi am transformat-o în ONG ca să ducem o serie de lupte şi misiuni împreună cu statul francez şi municipalitatea Parisului. Misiuni pentru memoria victimelor, misiuni de despăgubire a victimelor şi misiuni de justiţie. Acum, ajungem oarecum la sfârşitul acestor misiuni. În privinţa memoriei, se ocupă profesioniştii. La fel şi pentru chestiunile judiciare. Nu ne-a mai rămas deci mare lucru de făcut. Pentru mine era important să avem o asociaţie pentru că astfel am intrat în acţiune. De obicei, când eşti victimă, eşti pasiv. Maximumul acestei acţiuni este să spui «ţi-am creat o cârjă, acum o poţi lăsa deoparte». Pe de altă parte, acum ştiu că dacă nu mi-e bine, sunt oameni care vor veni să mă ajute dar nu mai e nevoie de asociaţie pentru asta. Simbolic deci, e important să ne desfiinţăm pentru că asta arată că victimele sunt capabile să-şi preia singure soarta în mână. Când eşti victimă înseamnă că cineva îţi impune destinul. Iată de ce ne oprim.

 
Arthur Dénouveaux, supravieţuitor al atentatelor din 13 noiembrie 2015: «Sunt mândru că Franţa a reuşit să judece atentatele într-un mod normal»