Play
Ascultă RFI Romania
Play
Ascultă RFI France
Ascultaţi


«Peine des Faunes», un roman ecologist şi feminist semnat de româno-congoleza Annie Lulu (INTERVIU)

screenshot_2022-09-29_at_17-35-55_rencontre_avec_annie_lulu_au_sujet_de_son_livre_peine_des_faunes_paru_aux_editions_julliard.png

Scriitoarea româno-congolezà semneazà un al doilea foarte reusit roman intitulat "Peine des Faunes".
Scriitoarea româno-congolezà semneazà un al doilea foarte reusit roman intitulat "Peine des Faunes".
Sursa imaginii: 
CLEVER BOX FILMS/Charlotte Krebs

Annie Lulu, scriitoare româno-congoleză stabilită la Paris, a lansat zilele trecute, pe piaţa franceză, al doilea ei roman intitulat «Peine des Faunes» pe care l-am putea traduce liber «Suferinţa faunelor». Ca şi primul ei roman «La Mer Noire dans les Grands Lacs», noua apariţie editorială este publicată la prestigioasa editură Julliard. Noul roman este scris într-un stil complet diferit şi este şi el salutat de criticii literari, francezi dar şi belgieni. «Peine des Faunes» traversează mai multe generaţii şi continente şi este un roman ecologic şi feminist – unii folosesc termenul de «eco-feminist». În interviul pe care i l-a acordat colegului nostru Vasile Damian, Annie Lulu explică mai întâi de ce a pus cuvântul «faună» la plural.

Annie LULU: Am ales să folosesc cuvântul «faune» la plural întrucât, în limba franceză, se foloseşte «faună» ca să descriem ansamblul speciilor de animale. Unul din personajele romanului meu, o femeie cu responsabilităţi vizavi de celelalte femei din poveste, bătrâna Omra care are şi nişte puteri magice, vorbeşte, la plural, despre «faune» pentru că ea consideră că trebuie adăugate familiei animalelor şi fiinţele umane. «Fauna», ansamblul speciilor de animale, devine aşadar «faune», adevăratul ansamblu al tuturor speciilor de animale, inclusiv oamenii.

Vasile DAMIAN:  Încă de la pagina a doua a romanului, îi atacaţi foarte puternic pe bărbaţi. Citind mai departe, vedem că romanul este unul feminist. Ni se spune că «femeile sunt viitorul umanităţii» în timp ce bărbaţii nu sunt buni de nimic. Mai au vreo «scăpare» bărbaţii? Ce-ar trebui să facem ca să fim «iertaţi»?

A.L: Femeile din romanul meu au toate motivele să aibă ceva contra bărbaţilor. Aceştia din urmă decid în locul femeilor, le omoară, le bat – sunt deci multe reproşuri de făcut bărbaţilor. În povestea mea, propun o tentativă de reconciliere, de armonizare, de găsire a unui echilibru, a unei complementarităţi, a unei armonii. Toate această căutare va lua chipul unui băieţaş, moştenitorul acestor femei din roman. Iată deci că într-o bună zi, un alt bărbat va intra în familie. Această fiinţă va fi mai întâi un băieţaş, o fiinţă inocentă. Cum vor face femeile ca să-i poată transmite ceva, ce vor face ele ca să poată face faţă trecutului şi traumatismelor lor, continuând tototdată să-l crească pe băieţaş, este poate cheia acestui roman. Chestiunea transmiterii este centrală. Poate că trebuie să schimbăm paradigma, nu opunând bărbaţii şi femeile ci inversând sensul curentului astfel încât femeile să fie cele care transmit bărbaţilor pentru a găsi, sau regăsi, o armonie care să ne scape de violenţă.

V.D: Cum spuneam, «Peine des Faunes» este un roman feminist dar şi ecologist ca să nu spunem pro-vegetarian, pro-vegan, şamd. Unul din leitmotivele cărţii este «nu mânca nimic ce a avut o mamă». Cei care vă urmăresc pe reţelele de socializare ştiu cât de sensibilă sunteţi vizavi de acest subiect. De unde vă vin aceste convingeri?

A.L: Cred că suntem în situaţia în care toţi şi toate vom trebui să facem un efort. Un efort foarte mare pentru a ne schimba modul de viaţă. Felul în care trăim azi pe această planetă nu mai este viabil şi ne facem rău, facem rău celorlalte vietăţi. Nu este normal să înghesuim zeci de miliarde de animale pe acest Pământ, nu putem impune monoculturi mai peste tot în lume, nu putem continua despăduririle în momentul în care suntem într-o situaţie climatică şi de poluare catastrofală. Trebuie deci să ne schimbăm obiceiurile şi o vom face până la urmă. Dealtfel, lucrurile au început déjà să se schimbe. Mulţi încep să investească în carnea şi pielea vegetală, pentru a ieşi din sistemul de exploatare a animalelor. Lucrul care m-a împins să fac legătura între ecologie - şi în particular condiţia animală - şi emanciparea femeilor este că personajele din romanul meu s-au născut şi au crescut într-un mediu excepţional, acolo unde sunt concentrate cele mai mari şi cele mai frumoase mamifere din lume. E vorba de un parc naţional din Tanzania, aflat la nord-est de Arusha. Pentru femeile din roman, nu e deloc vorba despre ceva ideologic. În viaţa lor cotidiană ele sunt înconjurate de alte vietăţi, de mamifere, de păsări mari, şamd. Raportul pe care îl întreţin personajele mele cu ceea ce noi numim natura este cu totul diferit. E ceva integrat în cotidianul lor şi nimeni nu îşi mai pune întrebări. Dar romanul meu nu este un manifest vegan. Doar îi invit pe cititori şi cititoare să accepte să asculte şi păreri diferite de ale lor.

V.D: De-a lungul romanului, aproape la fiecare pagină, descoperim o bogăţie colosală de plante, animale, unele despre care nu auzisem niciodată până acum. De unde atâta imaginaţie ? Cum lucraţi, concret, la scrierea unui roman?

A.L: Am un fel bizar, uneori maniac, de a scrie un roman. Mai întâi structurez totul şi îmi aleg câmpurile lexicale dinainte. Îmi aleg deci un univers în care aş vrea să evoluez în timpul scrisului. În cazul de faţă, avem prezenţa poeziei, mai exact versuri întregi de Emily Dickinson presărate de-a lungul romanului, fie în franceză, fie în limba lor originală, engleza. Există poeme scrise şi de alţi poeţi. Apoi, am dezvoltat câmpuri lexicale în momente precise ale acţiunii. Altfel spus, anumite acţiuni sunt legate de un câmp lexical. În particular, eroina de la început, Rebecca, are o grădină. Şi eu am avut şansa, o scurtă perioadă din viaţă, să am o grădină, ocazie cu care m-am interesat şi am învăţat multe despre horticultură, despre pomii fructiferi, etc. Atunci am avut ocazia să întreţin o altfel de relaţie cu pământul decât cea pe care o întreţinusem ca şi cetăţean urban de când mă născusem. Aşa mi-a venit idea grădinii lui Rebecca. Evident că eroinei noastre îi plac speciile rare de flori. Ca o anecdotă, povestea din roman se petrece la sfârşitul anilor 80, în Tanzania. Azi, în 2022, Tanzania a devenit unul dintre cei mai mari producători de flori din lume, ceea ce nu era cazul în trecut. La fel, oleoductul din roman, un pipeline contra căruia eroinele mele se mobilizează, este pe cale să fie construit dar în anii 80 şantierul nu exista încă şi deci e vorba de o ficţiune în roman. Acum el este însă pe cale să devină cel mai lung pipeline din lume iar el va traversa toată ţara şi în particular zonele de transhumanţă ale marilor mamifere.

V.D: În «Peine des Faunes», cititorul traversează mai multe generaţii de-a lungul a 70 de ani, mai multe ţări şi continente. Este foarte frumos de citit dar şi curajos din partea Dvs. întrucât stilul este complet diferit faţă de «La Mer Noire dans les Grands Lacs», primul Dvs roman. Cum s-a făcut trecerea de la stil de scris, la altul?

A.L: Am făcut alegerea de a scrie într-un stil complet diferit. Am vrut să ies din confortul pe care mi-l oferea vocea foarte poetică a lui Nili, eroina primului meu roman, pe care o ascultam pe marginea apei. Doream cu tot dinadinsul să-mi schimb focala. Doream să testez tehnici literare pe care le citisem în alte locuri sau pe care doream să le practic, cum ar fi dialogul. Până acum, estimam că nu sunt capabilă să scriu dialoguri. Aşa se face că romanul meu se apropie pe alocuri de alte genuri literare. Uneori seamănă a roman psihologic, alteori a roman de anticipaţie. E vorba de tot atâtea sfidări care îmi erau necesare pentru că primul meu roman, «La Mer Noire dans les Grands Lacs» a fost neaşteptat de bine primit, cu critici foarte frumoase şi un mare entuziasm. Mi-am spus aşadar că ar fi prea comod să nu continui. Era important pentru mine să devin o adevărată romancieră iar pentru asta era nevoie, era important să încerc lucruri pe care nu ştiam să le fac până acum, cu riscul de a-mi rupe gâtul.

 
Ascultati interviul cu scriitoarea româno-congoleza Annie Lulu