«Brâncuşi şi muzele sale» - interviu cu Doina Lemny

Doina LEMNY: De ani de zile eu pun deoparte tot felul de informații privind muzele lui Brâncuși, muze și în general femeile care i-au intrat în atelier. De ce? Pentru că știu foarte bine, tot din cercetările mele și trebuie să subliniez că eu trăiesc cu Brâncuși de vreo 30 de ani. În cercetările mele am ajuns la concluzia că nu poți desprinde omul de operă. Asta se întâmplă în cazul mai multor artiști, dar mai ales în cazul lui Brâncuși, care s-a identificat cu propria operă pentru că a făcut un corp comun cu atelierul lui. Se știe că el lucra în singurătate, dar era și foarte deschis prietenilor lui. Atunci când era deschis primea prieteni, artiști, scriitori, tineri, mai ales tineri studenți și femei. Dar nu așa cum se zice că primea femei, ci admiratoare, galeriste, colecționare, artiste, mai ales dansatoare de care s-a legat. Nu neapărat ideea de a avea o iubită cu care să aibă o viață intimă, ci pur și simplu un dialog pe care el îl provoca și în care ele se lăsau antrenate. Pentru mine era interesant să văd în ce măsură aceste femei au contribuit la realizarea unora dintre cele mai mari sculpturi de-ale lui Brâncuși, care sunt emblematice.

Vasile DAMIAN: Femeile au făcut parte din totdeauna din universul lui Brâncuși. Fac parte din viața lui privată, dar și din opera sa, așa cum ați subliniat. Putem spune că marele sculptor era un seducător, un hommes à femmes, cum ar spune francezii?

D.L: Era seducător. De altminteri, discutam cu un mare istoric, care îmi spunea că în general creatorii și oamenii politici au un soi de aură. Sunt seducători și prin funcția lor și prin personalitatea lor. Brâncuși de asemenea, toată lumea spunea că era un bărbat frumos. Nu știu cât era de frumos. Avea niște ochi jucăuși și puțin inchizitori, un surâs plăcut. Vorbea puțin, nu agasa pe nimeni. Făcea glume. Era foarte atent, mai ales cu femeile. Știa să le ofere câte un buchet de flori în anumite ocazii. Și mai ales știa să le însoțească la restaurant, în vizită prin Paris, la teatru, la film. Era modul lui de a se lor fără să se angajeze. Brâncuși s-a angajat o singură dată și s-a dezangajat destul de repede. Dar o să vorbim despre asta mai încolo...

V.D: Cu toate că multe femei, cum ați spus, s-au aflat de-a lungul vieții în anturajul lui Brâncuși, acesta nu s-a însurat niciodată și nici măcar nu a vrut să trăiască lângă o femeie. Cum vă explicați? Ați găsit vreo explicație la această întrebare?

D.L: Da, am găsit până la urmă, dar din niște arhive private. Acum patru ani am publicat corespondența pe care Brâncuși însuși a pregătit-o, corespondența cu o dansatoare elvețiană Marthe Lebherz, pe care el a cunoscut-o prin intermediul compatrioatei și fiicei lui, așa cum îi zicea el, Lizica Codreanu. Marthe Lebherz avea 20 de ani. El avea 50. Aici se poate vorbi și de vârstă. Se poate poate pune întrebarea „Nu i se cunosc iubiri lui Brâncuși înainte de 30 de ani?”. Îți pui întrebarea. A fost și el un bărbat. Nu a avut nicio iubire, nu a avut nicio femeie cu care să trăiască? Brâncuși a fost un ambițios și a pus de-o parte, chiar dacă o fi avut vreo legătură, dar legăturile erau trecătoare. Dar a pus deoparte viața lui intimă pentru a merge înainte cu ceea ce el descoperise încă din 1907, această cioplire directă a materialului care îi permitea să meargă spre esență. În 1925, primește în atelier această tânără elvețiancă. Bineînțeles că diferența de 30 de ani nu mai conta. Și se îndrăgostește de ea ca un adolescent. A fost marele lui amor. Chiar s-a lăsat purtat de un sentiment de dragoste profund. Schimburile cu această Marthe sunt aproape ca între doi adolescenți. De la Marthe se înțelege. dar de La el, un bărbat la 50 de ani, care a avut o viață în spate, se vede că nu prea a avut o viață de cuplu sau o viață de îndrăgostit. De unde știm? Îi scrie acestei iubite când el se afla la New York să își organizeze expoziția de la Brummer Gallery. În 1926 pleacă pentru două luni la New York. Și Marthe rămâne ca secretară, cea care are grijă de atelier. Corespondența din această perioadă constituie aproape un volum, ca un volum de dragoste. Scrisorile sunt toate presărate cu desene ale Sărutului. Semnătura lui de îndrăgostit era cu Sărutul, cu viniete, cu frize. La întoarcerea și-au pus problema să se căsătorească. Căsătoria era programată, numai că între timp părinții Marthei o tot chemau la Geneva, unde s-au mutat în suburbia Genevei. Marthe se mai ducea. Marthe era trasă între părinți și Brâncuși. Toate se destramă. Aceste sentimente și acest foc se stinge încetul cu încetul Brâncuși își dă seama că nu e de el această căsătorie. O căsătorie l-ar fi legat, l-ar fi țintuit. Și mal ales că se cam stinseseră aceste focuri ale dragostei pentru Marthe. De altfel, nu s-au certat niciodată. El nu a avut nicio ruptură cu niciuna dintre femei. Se vede și în opera lui. Aceste unduiri, aceste curbe sunt modul lui Brâncuși de a învălui o situație și de a ieși, de a aluneca fără prea mult zgomot.

Sursa imaginii: 

gourcuff-gradenigo.com

V.D: Această Marthe Lebherz, de altfel, fotografiată alături de Brâncuși, apare pe coperta acestei noi cărți a dumneavoastră.... Volumul Brâncuși și muzele sale este împărțit în 14 capitole, fiecare dintre acestea fiind atribuit unei femei diferite. Nu le putem trece în revistă pe toate, dar să ne ocupăm de câteva. Vă propun să începem cu Margit Pogany, pictoriță unguroaică, care, de altfel, a dat și numele uneia dintre cele mai celebre sculpturi ale lui Brâncuși, un simbol al feminității.

D.L: Mi-a fost foarte greu să fac acest capitol pentru că nu se știu multe lucruri despre Margit Pogany. Am căutat în toate arhivele ungurești. Ea este unguroaică. A expus și la Baia Mare. Ea este foarte legată de mișcarea artistică din Transilvania, dar nu a lăsat nicio urmă în arhive. În timpul războiului s-a refugiat în Australia. Mi-a fost foarte greu să retrasez parcursul vieții lui Margit. Ceea ce mi-a permis să pot scrie acest capitol este corespondența ei cu Brâncuși în timpul în care Brâncuși realizează această operă. După aceea am confruntat corespondența din arhivele personale ale lui Brâncuși cu Arhivele Muzeului Național de Artă Modernă din New York, MOMA, căruia i-a vândut bronzul pe care ea îl cumpărase. Ea a cumpărat acest bronz. Și eu am scris că acest portret este un portret fără model. De ce? Margit Pogany povestește că în 1910, când s-a dus pentru prima dată în atelierul lui Brâncuși, a văzut un chip care era chipul lui Narcis, un chip în alabastru, un portret de Narcis. Brâncuși era obsedat de imaginea lui Narcis și de sensul lui Narcis, care a intrat în mitologie care cel care se auto privește până când se cufundă în apă. A realizat un cap din alabastru cu ochii bulbucați, fără prea multe trăsături. Ea s-a dus cu o prietenă și spune „s-ar zice că sunt eu” pentru că și ea avea ochii bulbucați. Brâncuși a luat aminte. Ea s-a reîntors la Brâncuși. Povestea pornește de aici. Dar am aflat din corespondență că ea a pozat. În momentul în care ea se recunoaște în acest bust, Brâncuși îi cere să revină, iar ea îi spune că ar vrea să îi facă un bust. Brâncuși începe să lucreze. Contrar altor situații el face și desene după Margit. Le aruncă când nu îi plac, ca de obicei și lasă numai ce i se pare lui reușit. A pus-o să pozeze și pentru mâini.

V.D: Sunt trei.

D.L: În prima versiune din seria Margit Pogany ea este exact ca o Madonă cu capul aplecat, susținut de cele două mâini unite. Pe parcurs, la celelalte două etape, mâinile fuzionează și rămâne numai una. E ca o aripă. Sunt multe diferențe, dar sensibile. Foarte puțină lume le vede. În primul, cel care este la MOMA, el a făcut-o cu un coc. După aceea îi desfășoară părul. Mâinile se reduc la o singură parte, care numai are nicio urmă de mână. Importantă este această poziție de Madonă și această poziție de femeie visătoare care se întoarce spre ea însăși. În timp ce ea poza se crede că s-a înfiripat între ei un anume sentiment, așa cum se întâmplă în atelierele de artiști. S-a înfiripat între ei un anume sentiment de care lui Margit i-a fost frică și la un moment dat decide să plece în Elveția ca să își limpezească mințile. A fost, cum se zice în franceză, une amitié affectueuse, ca să nu zicem mai mult. Dar noi nu știm ce s-a întâmplat și nu ăsta este rolul acestei cărți. Acestea sunt situații omenești.

V.D: Bineînțeles că nu le putem uita pe surorile Lizica și Irina Codreanu. Sosite de la București la Paris ca să își continue studiile, Brâncuși le va adopta destul de repede, numindu-le chiar fiicele sale.

D.L: Aici am ținut să scriu chiar în titlu fiicele lui Brâncuși pentru că toată lumea zice ce amante a avut. Tot ce intra în atelier la el era amanta lui? Nu. Eu subliniez în carte și sper că reiese din scrisul meu. Brâncuși a avut această delicatețe de a putea însoți niște tinere care au ambiția să reușească. Așa a făcut cu Lizica, pe care a împins-o să continue și a depășit această etapă a dansului clasic și a făcut acele performanțe pentru care el i-a realizat costumul bine-cunoscut. Între timp a făcut această sculptură, despre care el nu a vorbit, dar știm că este această sorcière, care vine din țiganca, așa cum îi zicea el.  Dar și cu Irina Codreanu, Irène Codreanu pentru că eu le dau numele cu care ele au rămas aici. El le-a îndrumat ca pe niște copii ai lui, mai ales că era și foarte atașat de compozitorul Marcel Mihalovici. Întrebarea pe care mi-o pun mereu este de ce nu le-a lăsat moștenitoare. Dar astea sunt secretele artistului. Fiind atât de legat de ele este foarte curios. Ele i-au fost întotdeauna foarte credincioase. Dar Brâncuși a făcut acest lucru, a surprins întotdeauna.

V.D: Americanca Eileen Lane, cu care Brâncuși va efectua chiar un voiaj în România în toamna lui 1922, este din nou, o relație amoroasă, dar pasageră, artistul refuzând viața în comun cu ea. Dar totuși dă numele ei unei opere, unei sculpturi.

D.L: Eileen Lane a ajuns în atelierul lui Brâncuși într-un moment de puțină deprimare, după un divorț și tot prin Lizica. Brâncuși este impresionat de frumusețea ei. De altminteri o si fotografiază împreună cu surorile Irine și Lizica Codreanu. Era frumoasă, dar nu atât ca trăsături, ci pur și simplu o carnație care lui i-a permis să meargă mai departe să gândească să îi facă un chip, un bust tot în alabastru. Realizează acest lucru, dar înlătură cu totul trăsăturile. Pentru că pe el nu îl mai interesau nasul, gura acestei femei, ci pur și simplu să redea această frumusețe a carnației. Cred că alături de portretul lui Agnès Meyer, este unul dintre busturile cele mai abstracte, dacă îl putem numi abstract. Eu sunt împotriva acestei clasificări. Brâncuși nu a fost abstract și nici el nu dorea să fie clasificat în această categorie.

Doina Lemny, autoarea càrtii "Brâncusi si muzele sale" în atelierui artistului român de la Paris. 13 februarie 2023.

Sursa imaginii: 

Vasile Damian

V.D: Să o cităm și pe Marie Bonaparte, muza sculpturii Princess X, cu toate că, aparent, nu a poza niciodată pentru Brâncuși. În schimb, Prințesa Bonaparte era pasionată de sexualitatea feminină și aparent, acest lucru l-a sedus pe Brâncuși. Așa să fie?

D.L: Am mers cu cercetările foarte departe. Am făcut apel la specialiștii Prințesei Marie Bonaparte. Ea a rămas în posteritate ca prima care a tradus opera lui Freud. Având bani a instituit, a fondat un centru de cercetări psihanalitice. Acest centru de cercetări există și acum. Acești cercetători care au făcut teze despre Marie Bonaparte, care i-au publicat arhivele mi-au spus că nu au găsit nimic despre Brâncuși. Știm că există această sculptură, dar se pare că nu l-a întâlnit. Poate nici nu știa de el. Eu cred că nici nu știa de el pentru că erau în două lumi cu totul diferite. Ea era într-o lume de oameni bogați, de aristocrație. El era într-o lume modernistă, boemă. Dar cu siguranță a auzit de Marie Bonaparte prin ateliere. Ce se întâmplă cu această femeie care era căsătorită cu un prinț grec homosexual? Toată lumea știa că amantul lui era unchiul lui. Ea avea probleme de sexualitate. A și scris despre sexualitatea feminină. S-a dus și s-a tratat la Freud. Aceste lucruri se discutau la vremea aceea, mai ales după 1915 până în 1930. Era perioada venirii la Paris a artiștilor, literaților, librarilor americani din lost generation, femei androgine cu tot felul de probleme. Acest lucru se discuta în ateliere. Ori, Brâncuși, care depășise ideea de bust clasic, întruchipează această ambiguitate, aceste întrebări, de fapt, Prințesa X este un „questionnement”, într-un obiect, într-o sculptură care este foarte frumoasă, dar care este ambiguă. Este un bust sau este un falus? Depinde cum îl privești. Curios este faptul că în 1917 el a fost prezentat în America și nimeni nu l-a luat în seamă. Probabil că nici nu a fost văzut prea bine. Iar în 1920 Brâncuși îl prezintă la Salonul Independenților, unde face scandal. Și cine atrage atenția prefectului? Matisse sau Picasso. Să fim serioși, Picasso să vorbească despre opera pornografică a lui Brâncuși este cel mai ridicol lucru care se poate întâmpla. Brâncuși se supără, ia opera la subraț și pleacă. Dar arată jurnaliștilor o fotografie a primei faze de lucru a acestei opere, care este femeia privindu-se în oglindă. Spune că a pornit de acolo. Și avut această șansă. De aici se vede că încă din această perioadă Brâncuși avea foarte mulți prieteni în toate mediile culturale. 70 de semnături s-au adunat în jurul unei petiții publicate în Le Journal du Peuple ca să susțină faptul că aceasta este o operă artistică.

V.D: Am fost uimit să văd că Brâncuși a avut pe lista cuceririlor sale sentimentale și o fostă miss Rusia în persoana Marinei Şaliapina. Cum a ajuns la ea?

D.L: Eu am cunoscut-o pe Marina Şaliapina la 95 de ani. Era o femei de o frumusețe rară. La 95 de ani m-am dus la Roma ca să o întâlnesc pentru că citisem corespondența. Cum a ajuns? Răspund întâi la întrebarea dumneavoastră. Marina Şaliapina a ajuns la el prin familia Meyer. Florence Meyer e cea pe care Brâncuși o filmează în atelier dansând. A fost o altă iubire de-a lui Brâncuși. Era prietenă cu această Mariana Şaliapina. Marina Şaliapina era una dintre fiicele lui Feodor Şaliapin, interpretul care a rămas în istorie a lui Boris Godunov, un bas foarte la modă în vremea aceea, în anii 1920 – 1930. Ea era o frumusețe și doritoare să continue cursul de dans. După cum vedeți el era înconjurat de dansatoare. E foarte curios pentru că el nu a făcut dansatoare, așa cum a făcut Rodin. Nu a sculptat niciodată dansatoare, Cum a sculptat Gauguin, cum au sculptat alții, dar din punctul meu de vedere, opera lui dansează. El a făcut sculptura să danseze. Nu a întruchipat o dansatoare. Era foarte plat. Aici e noblețea lui Brâncuși. Marina îl iubea pe Brâncuși. Eu am vrut să public mai demult toată această corespondență și să văd și ce avea ea. Ea avea scrisori de la Brâncuși. Dar nu a vrut să mi le dea. Nu mie personal, ci i-am spus că le cumpără Centrul Pompidou ca să completăm cu ce avem. A spus că o să vadă și acum nu știu unde sunt. Ea a murit. Fiica ei nu se mai ocupă. Dar pe vreme aceea ea a ținut să sublinieze că legătura cu Brâncuși a fost o legătură de prietenie și o dragoste platonică. Nu aveam să intru în amănunte pentru că eu citisem altceva în corespondență. Dar din delicatețe am lăsat-o să vorbească. Viața Marinei Şaliapina este extraordinar de interesantă pentru că l-a iubit foarte mult pe Brâncuși. Brâncuși, cum a făcut și cu Florence Meyer, și-a dat seama că nu putea să facă un cuplu nici cu Marina, nici cu Florence. Ci voia să vadă aceste fete ca fetele lui, chiar dacă o fi avut o relație intimă cu ele. Voia să le vadă măritate, la casa lor, să fie și ele fericite, nu neapărat în praful de la atelier. Marina își urmează calea. Se căsătorește cu Luigi Freddi, fondatorul Cinecitta.

V.D: La 60 de ani Brâncuși se îndrăgostește de Vera Moore, căreia îi va face chiar un copil, un băiat, pe care însă nu îl va recunoaște niciodată. Ba chiar o va goni furios din atelier când află că este însărcinată. Cum vă explicați această atitudine?

D.L: Cred că Brâncuși s-a detașat de lumea și nici nu mai avea dorința să se aranjeze ca un cuplu. El cunoaște această femei prin intermediul unui colecționar englez, care era și conservator la Tate. Începe o relația între ei. O angajează ca secretara lui pentru engleză. Dar relația devine din ce în ce mai frumoasă și mai interesantă. Cum spunea Brâncuși una dintre primele scrisori, „și uite că eu care credeam că eram vindecat de boala iubirii”. Dar uite că a venit și la vârsta asta. Și ea era destul de matură. În momentul în care ea rămâne însărcinată îi spune lui Brâncuși și Brâncuși chiar o dă afară. Ea se duce la Londra la acest colecționar și naște un băiat în septembrie 1934, de care îl informează pe Brâncuși. Numai că Brâncuși nu îi răspunde. Nu pronunță niciodată numele băiatului, care în certificatul de naștere este John Constantin Brâncuși la prenume și Moore la nume, mama Vera Moore, tată barat. Vera îi povestește, dar singurul semn de unde se vede că Brâncuși era plecat din această zonă a căsătoriei, a familiei este că îi trimite o scrisoare în care o felicită, dar nu spune pentru ce. Scrisoarea are în josul paginii o friză a sărutului, care este foarte frumoasă. „Felicitations, my darling.” După naștere și după ce copilul se ridică Vera revine la Paris.

V.D: I-a iertat totul. A venit să lucreze din nou pentru el.

D.L: A venit să lucreze din nou pentru el. Relațiile s-au reluat. A venit războiul. El a rămas în atelier, după cum se știe. Iar ea, ca englezoaică aici, a fost obligată să se refugieze în sud. A stat când într-un sat, când în altul, cu copilul după ea. Ea îi vorbea despre (copil). Îi spunea Jean. Erau ca un cuplu. Își trimiteau conserve, dulcețuri pe care ea le făcea pe atunci. El îi trimitea ouă. Nu mai știu ce îi trimitea. Erau ca un cuplu. Dar el nu pronunța niciodată (numele copilului). Cum am spus și până acum, el depășise acest stadiu de familie și nu a vrut niciodată să știe. Am cunoscut-o și pe Vera, dar la o vârstă la care își cam pierduse mințile. Avea Alzheimer. Dar l-am cunoscut bine pe fiul lor, care era și el detașat. Îmi spunea că dacă el nu a vrut să îl recunoască, nici el nu îi recunoaște. Brâncuși rămâne ca artist, iar ca om a avut o comportare foarte frumoasă cu femeile. Această reiese și din alte corespondențe, printre care cea cu familia Meyer. Este vorba despre patronul jurnalului Washington Post. Soția lui și cu cele patru fete, toate erau prietenele lui Brâncuși. Admiratoare, prietene, fiecare îi scria separat. I-au cumpărat opere. De asemenea, Brâncuși era foarte bun prieten cu fetele. Avea un alt raport, mai de tovărășie, cu excepția acestei Florence, care și ea era într-o deprimă și pe care a ajutat-o. Vreau să spun că era diferit de alți artiști. Încercând să documentez acest capitol, care, după cum ați văzut, e foarte mare, am citit autobiografia lui Agnes Meyer și autobiografia fiicei ei, care a fost jurnalistă și care a preluat afacerea cu Washington Post. Ambele evocă un episod din viața lui Agnes Meyer, când s-a dus la Rodin. Acest colecționari veneau și se duceau în atelier. S-a dus la Rodin, iar Rodin i-a închis ușa. Rodin era foarte brutal. Nu pot să pronunț cuvântul, dar Rodin când vedea o femeie nu avea aceeași delicatețe ca Brâncuși. Când povestesc acest lucru aceste femei poți să te duci cu gândul că la Brâncuși nu s-a întâmplat așa ceva. De altminteri și spune Agnes Meyer că nici nu se putea gândi că la Brâncuși se poate întâmpla așa ceva.

V.D: Pe final să vorbim puțin despre legende, cum spuneați dumneavoastră. E vorba despre ipotetica legătură amoroasă între Brâncuși și Maria Tănase. A fost sau nu a fost ceva între ei?

D.L: Ca să spun direct, nu a fost. Vă spun de unde pornește. Am făcut și eu cercetări. Pe mine mă și deranjează această legendă, deși, până la urmă, legendele sunt frumoase. Dar chiar pornește din nimic. Să vă spun de unde pornește. În primul rând, ca document, există o singură fotografie, care se află la Biblioteca Academiei Române. Este datată 1931. M-am interesat și în 1931 Brâncuși era la New York cu o altă expoziție, dar se duce să viziteze pavilionul României la Expoziția Universală. Bineînțeles că acolo, așa cum ne întâlnim și noi aici, s-a întâlnit cu compatrioții și cineva l-a fotografiat alături de Maria Tănase și de o altă doamnă pe care nu am reușit să o identific. De aici s-a pornit o poveste întreagă. De aici, dar și din altă parte. Un avocat și un scriitor român, Petre Pandrea, care e citat peste tot, a scris o carte despre Brâncuși. Parcă Portretul lui Brâncuși, nu mai știu. Mie mi-e greu să și citesc. Am citit-o, dar sunt atât de furioasă pe ce minciuni și năzdrăvănii spunea omul ăsta, care, din punctul meu de vedere nici nu a intrat în atelier la Brâncuși. E foarte frumos să gândești că două staruri, pentru că asta erau, s-au iubit. Dar m-am interesat la specialistul în Maria Tănase, care a scris recent o monografie, Maria Tănase se dusese la New York însoțită de amantul ei. În afară de asta, am mai multe argumente. Petre Pandrea spune că s-au iubit, că s-au înghesuit, lucruri foarte (detaliate). El dă amănunte ca și cum ar fi fost acolo. Brâncuși a avut o discografie, o colecție de discuri, de 200 de discuri. Nu are Maria Tănase. Nu ar fi avut un disc Maria Tănase (dacă era așa de îndrăgostit)? Mă gândesc și din punctul meu de vedere ca femeie. Credeți că Maria Tănase ar fi fost atrasă neapărat de Brâncuși? Eu dacă l-aș fi întâlnit pe Brâncuși l-aș fi admirat. Dar sunt eu. Și în niciun caz să nu poți să te gândești la o anume sexualitate și la o iubire. Probabil că și Maria Tănase a fost mirată. Dar nu putem să știm. Poate a auzit și ea. Dar în 1939 s-ar putea să nu fi auzit prea multe. Și dintr-odată s-au iubit și s-au despărțit și flacăra s-a stins, nu s-a stins. E o nebunie pentru că în imaginația noastră ne place să credem că două staruri, cel mai mare reprezentant al creației vizuale românești s-a iubit cu cea mai mare cântăreață, cea care este Piaf a României. 

V.D: Mai am o ultimă întrebare. Cum am putea rezuma rolul femeilor în viața și opera lui Brâncuși?

D.L: Au avut un rol esențial. Nu întâmplător Brâncuși deschidea ușa atelierului femeilor. Le privea. Pentru el erau o sursă de inspirație. Nu întâmplător și aici unde suntem, în atelier, avem numai busturi de femei și nu busturi de bărbați. Ați văzut vreun bust de bărbat? Nu. El a fost atras de chipul, dar și de esența femeii. Le privea cu delicatețe și cu discreție. Iarăși, vă spun o anecdotă. Îmi place să spun aceste lucruri pentru că sunt esențiale. Am intervievat-o pe soția lui Maillol, Dina Vierny, o rusoaica foarte frumoasă la vremea ei, venită din Rusia cu o coadă frumoasă, pe spate până la mijloc, se ducea în atelier la Brâncuși. Am întrebat-o cum de se ducea la Brâncuși ca soție a lui Maillol. A spus că ea era partenera lui Maillol, dar se ducea la Brâncuși pentru că îl admira. Iar apoi mi-a spus, „Să fie între noi. Îl iubeam pe Brâncuși, dar ceea ce nu acceptam este că nu a recunoscut niciodată influența lui Maillol”. Asta e părerea ei personală. Dar după aceea am întrebat-o cum se petreceau lucrurile în atelier la Brâncuși. Eram în perioada în care eram foarte curioasă. Am avut și persoane care mi-au spus că le-a mângâiat. Nu prea credeam. Ea a spus că Brâncuși era de o delicatețe cum rar a văzut și cum cred că vă închipuiți cu greu. Când se duce în atelier la el o instala pe o canapea, care este și acum îi atelier și îi aducea o cafea. După ce îi aducea cafeaua începea să discute cu el și în timp ce bea cafeaua îi simțea privirea plimbându-se pe coada ei. Ori, coada era pe ceafă. Este tot un gest sexual, dacă îl luăm așa, dar numai cu privirea și nu cu mâna și cu atingeri și cu gesturi vulgare. De aceea eu rețin această declarație a Dinei Vierny, care spunea „În niciun caz nu te atingea cu mâna. Te atingea cu privirea”, ceea ce este esențial.  

Cartea "Brâncusi si muzele sale" a fost lansatà pe 19 februarie la Timisoara.

Sursa imaginii: 

timisoara2023.eu

Volumul „Brâncuşi şi muzele sale” a fost lansat de autoare, la Timişoara, în ziua de 19 februarie 2023 iar la Paris, cartea este prezentată marţi seara la sediul ambasadei României din Franţa.