Philippe Rondot, un mare spion francez, compromis de Securitatea lui Ceauşescu

Philippe Rondot a ajuns cu soţia sa Michelle în România pe 11 mai 1966. Va sta în post, sub numele său adevărat, ca adjunct al ataşatului militar francez până în 8 februarie 1968. În realitate, Rondot, cu grad de locotenent la vremea respectivă, a fost trimis acolo de SDECE – Serviciul de documentare exterioară şi de contraspionaj.

Etienne Augris, autorul primei biografii a celui care va deveni unul dintre cele mai cunoscute personaje ale serviciilor secrete franceze, ne reaminteşte că «la mijlocul anilor ’60, Franţa gaullistă se interesa îndeaproape de România ceauşistă. Cu toate că ţările erau în tabere adverse, ambele doreau să se emancipeze de sub tutela blocurilor lor respective. De Gaulle avea nevoie de România ca să-şi afirme grandoarea politici sale externe, Ceauşescu avea nevoie de Franţa ca să-şi afirme specificitatea şi să-şi amelioreze imaginea în Vest. Francezii aveau deci nevoie de informaţii suplimentare pentru a vedea dacă România poate deveni sau nu un interlocutor fiabil. În mod reciproc, Securitatea se interesa şi ea de Franţa. Serviciile române dau dovadă de o mare agresivitate în tentativele lor de a recruta informatori în Franţa şi în România» notează autorul biografiei lui Philippe Rondot. Anii ’60 sunt astfel perioada de glorie a lui Mihai Caraman. În post la Paris, spionul român detaşat de Direcţia de informaţii externe (DIE) reuşeşte să convingă mai mulţi francezi care lucrau la sediul NATO, pe atunci aflat în capitala Franţei, să-i transmită mii de documente confidenţiale. Documente ce ajung la Bucureşti dar şi la Moscova, în mâinile KGB-ului. Demascat în 1969, Caraman va fi expulzat din Franţa.

De partea sa, contraspionajul francez vrea să fie prezent la Bucureşti pentru a evalua locul şi rolul României în pactul de la Varşovia. Informaţiile căutate sunt deci mai ales de ordin politic şi militar, mai puţin de ordin economic.

De cum se instalează în România, Philippe Rondot intră în atenţia Securităţii care îi va urmări îndeaproape toate activităţile şi mişcările. În dosarul deschis de Securitate şi pe care Etienne Augris l-a putut consulta, Rondot capătă nume de cod, ba chiar trei, în funcţie de agenţii şi direcţia care îl urmăreau: «Rotin», «Radu» şi «Racu». Timp de doi ani Philippe Rondot va fi deci nevoit să se joace de-a şoarecele şi pisica pentru a scăpa de sub supravegherea Securităţii. Totdodată, aceasta din urmă va face totul pentru a găsi faliile agentului străin în idea de-al putea apoi recruta mai uşor. Astfel, contraspionajul român a constatat destul de repede că Rondot este atras de femeile seducătoare.

Din cele aflate de autorul biografiei celebrului spion, nu este foarte clar dacă Rondot a căzut sau nu victimă unei astfel de operaţiuni de compromitere cu o femeie. Este foarte probabil ca francezul să fi ajuns în patul unei prime agente a Securităţii dar e puţin probabil ca Rondot să-i fi făcut vreo revelaţie acesteia din urmă. Mai ales dacă observăm cariera strălucită pe care o va avea ulterior Philippe Rondot.

Cert este însă că acestuia din urmă i se înscenează apoi un accident cu o maşină condusă de… o şoferiţă, nu departe de Baloteşti. În urma acestui carambolaj orchestrat de Securitate, Rondot dispare de pe radarele colegilor şi superiorilor săi timp de trei zile.

În ciuda a două tentative de racolare cu ajutorul unor femei, ierarhia de atunci a lui Rondot continuă să-i acorde totala încredere acestuia din urmă. Astfel, Philippe Rondot poate părăsi liniştit România în 8 februarie 1968, odată misiunea sa îndeplinită.

Revenit la Paris, spionul îşi va continua cariera devenind un stâlp al Serviciului de Acţiune din sânul SDECE. În 1977, adică practic un deceniu după şederea lui Rondot în România, anchetatorii serviciului de contraspionaj se apleacă asupra dosarului acestuia şi descoperă acea «gaură» de trei zile, dispariţia inexiplicabilă a agentului la Bucureşti. Spionul este convocat, interogat de superiorii săi dar cum nu poate demonstra nimic, e doar o chestiune de încredere pe cuvânt. În cele din urmă, Philippe Rondot este exclus din contraspionajul francez pe motiv de nerespectare a procedurilor clasice. Dacă ar fi fost bănuit cât de puţin că a trecut de partea românilor, a comuniştilor, nu ar fi fost doar exlus ci şi judecat, e de părere autorul biografiei. În plus, Etienne Augris constată că nici Pacepa, după fuga sa, nici americanii nu au confirmat vreodată ipoteza unei trădări a lui Rondot. Acesta a fost aşadar sancţionat doar pentru că nu a respectat procedura, nu pentru că n-ar mai fi fost loial Franţei.

Mai bine de două decenii după «aventura românească», la căderea comunismului, Philippe Rondot, devenit între timp înalt responsabil al Serviciilor secrete interne din Franţa (DST) şi coordonator al serviciilor de informaţii militare, revine la Bucureşti în 1992. Ocazie cu care se va întâlni cu Mihai Caraman, devenit şef SRI, şi Ioan Talpeş, şeful SIE. Acesta din urmă îi va înmâna lui Rondot, în 1997, dosarul său întocmit de Securitate care conţine toate rapoartele de filatură referitoare la locotenentul Rondot din anii 1966-1968. Ele confirmă, fără niciun dubiu, că «niciodată agentul francez nu a colaborat cu Securitatea».