«E pericoloso sporgersi» era prezentat la Cannes, acum 30 de ani. Interviu cu regizorul Nae Caranfil

Nae CARANFIL: A fost un moment frumos. Terminasem primul film și iată că acel prim film mergea la cel mai important festival din lume. În același timp, îl invitasem pe tatăl meu, critic de film, care nu mai fusese la festival. Fusese la alte festivaluri, dar nu la Cannes. Și pentru el era o mare emoție. Dar cu cea mai mare plăcere îmi amintesc de momentul primei conferințe de presă, în care, eu, vrând să rup gura târgului, am început prin a le spune că până să înceapă tirurile de întrebări, vreau să le mărturisesc că fiind prima mea conferință de presă emoțiile mă copleșesc, deoarece toată viața mea am avut certitudinea că adevărata mea vocație este să țin conferințe de presă. Iar filmul, cinemaul , nu sunt decât un mijloc de a obține acest lucru. Evident că au râs cu toții și pe urmă a continuat mult mai relaxat.

Vasile DAMIAN: Cum s-a petrecut acea conferință de presă? Cum a fost?

N.C: Îmi este greu să îmi amintesc toate lucrurile care s-au spus atunci, dar cred că a fost un succes. Așa îmi amintesc. Atmosfera era destinsă și părea să se fi creat un val de simpatie între cineast și critici.

V.D: Pe vremea aia aveai 30, poate 31 de ani. Ce însemna pentru un regizor, pentru tine Cannesul? Ce însemna să vii la Cannes?

N.C: 32. A fost o încununare a viselor de tânăr cineast, mai ales român, care traversase epoca Ceaușescu, în care oamenii, chiar cineaștii consacrați, nu aveau posibilitatea să călătorească și cu atât mai puțin să participe la un festival important și cu atât mai puțin să participe la un festival de o asemenea mărime. Mi s-au împlinit dorințele. Dar a fost un pic prea devreme pentru că mai târziu nu mi s-au mai întâmplat minuni de genul ăsta.

V.D: Ai o explicație? Știi cumva de ce?

N.C: Nu am de unde să știu. E o chestie de destin. Oricum în lumea filmului evoluțiile sunt absolut imprevizibile. Nu înseamnă că dacă ai luat un premiu ăla a fost și cel mai bun film al carierei tale și dacă nu ai luat un premiu, atunci ai făcut un film slab. Charlie Chaplin nu a luat niciun premiu, niciun Oscar, nici altceva de-a lungul întregii sale vieți.

V.D: Îmi imaginez că ai mai aplicat să vii la Cannes cu un film sau altul și nu a mers. De ce? Ai vreun regret sau nu?

N.C: Genul de cinema pe care îl practic eu, cu toate că nu este în niciun caz comercial, nu se pliază.

V.D: Pe acest calapod?

N.C: Nu știu dacă să îi spunem chiar calapod, dar pe stilistica agreată de selecționerii festivalului lor. Eu fac un film care, probabil, că pentru gustul lor este prea abordabil, prea prietenos cu publicul. În general se caută, mai ales în ultimii ani, spre tristețea mea, filme care sunt apăsat auctoriale, radical stilistice, care presupun anduranță din partea publicului, care presupun o disponibilitate de a înghiți un produs dificil.

V.D: 20 de ani România a fost în fiecare an prezentă aici într-una din competiții sau pentru Palme d’Or sau în secțiunile paralele. Dacă nu era cu un film, era cu un actor sau un regizor într-un juriu. Anul ăsta nu e absolut niciun român, niciun regizor. Ai o explicație? Ce s-a întâmplat cu cinemaul românesc? E oare depășit astăzi sau e o pură întâmplare?

N.C: Cred că ține de hazard, de cum au picat zarurile. Culmea este că anul ăsta, după părerea mea, s-au făcut câteva filme meritorii. Nu m-aș fi mirat să avem două sau trei filme în competiție, dar uite că nu am avut niciunul, ceea ce arată cât de aleatoriu este totul și tot acest sistem competițional.

V.D: Cum ai descrie astăzi cinemaul românesc în această lume globalizată în care suntem? Cum îl privești tu?

N.C: Aș spune că după niște ani în care cam toată lumea a aplicat aceeași formulă de succes, acea formulă a noului val românesc a filmului minimalist, dedramatizat, se întrevede o diversificare. Eu spun că e benefică. Am început să fim ofertați cu cvasi thriller-uri sau basme horror. Chiar în ultimii doi ani observ acest fenomen de îndepărtare de la…

V.D: De la manierismul care poate era până acum?

N.C: … de îndepărtare de la canon.

V.D: În România sunt tot mai puține săli de cinema. Vorbesc de sălile de cinema independente. Un film care vine în festival și care e apreciat și a fost valabil ani de zile pentru filmele românești, care erau mai apreciate aici decât în România, cum poate fi văzut de spectatorul român aceste filme care au făcut succesul cineaștilor români peste hotare? Ce e de făcut?

N.C: E o tragedie cu sălile. Nu am un răspuns. Nu am o soluție. E o problemă de economie. Soluțiile pot fi numai economice.

V.D: Și de educație. Publicul trebuie educat, nu?

N.C: Nu știu dacă este vorba despre disponibilitatea publicului de a intra în sala de cinema. Avem câteva comedii, e adevărat că de o categorie de gust relativ joasă, dar la care publicul s-a înghesuit în ultimele luni. Le vedem în mall-uri. Dar s-a făcut milionul de spectatori la un un film românesc. Asta este o cifră nemaivăzută din 1993 sau ceva de genul ăsta, de acum 30 de ani, de la «A doua cădere a Constantinopolului».

-------------

«E pericoloso sporgersi» a revenit săptămâna trecută în cinematografele din România într-o variantă restaurată digital, 30 de ani după prima prezentare a filmului, inclusiv la Cannes. Pelicula lui Nae Caranfil câştigase atunci Premiul criticii la Festivalul internaţional de film de la Montpellier, Marele Premiu la Festivalul internaţional de film de la Bratislava şi Premiul special la Festivalul de film de la La Baule.