Gastronomie, iubiri şi comunişti, pe marile ecrane de la Cannes

Rareori am ieşit atât de înfometat de la un film. Nu atât durata peliculei «Pasiunea lui Dodin Bouffant» - două ore şi jumătate – cât subiectul abordat mi-a aţâţat papilele gustative. Filmul despre care vorbim, regizat de un franco-vietnamez pe nume Tran Anh Hung, evocă viaţa, mai exact pasiunea cum e scris dealtfel în titlu, al unui mare gurmand, un iubitor de gastronomie din secolul 19. Filmul este adaptarea cinematografică a unei biografii despre Dodin publicată acum un secol în Elveţia.

Pofta de mâncare îţi vine încă de la început. Practic prima jumătate de oră a filmului îţi arată cum se pregăteşăte la opt mâini un meniu de vis. Baletul celor patru protagonişti, perfect sincronizaţi, realizat într-o uriaşă bucătărie a unui castel din sudul Franţei, este executat de un şef – Dodin, interpretat de Benoït Magimel – de bucătăreasa sa, Eugénie – jucată de Juliette Binoche - şi de două tinere ajutoare.

Eugénie lucrează de două decenii în slujba şefului cu care dealtfel întreţine o relaţie amoroasă, care se dovedeşte a fi a doua pasiune a lui Dodin. Cei doi, împreună cu ajutoarele, stau toată ziua în bucătărie ca să testeze sau să pregătească feluri noi de mâncare pe care apoi le servesc unui grup restrâns, privilegiat, de gastronomi avizaţi. Fiecare fel, fiecare ingredient, este filmat ca o bijuterie, lumina din bucătărie este absolut fabuloasă, imaginile sunt extraodinare.

La fel, limbajul folosit este sublim, inspirat, copiat din cele mai mari cărţi de gastronomie franceze. Vinurile, pe măsura felurilor degustate, sunt unice, cu rezonanţă până în zilele noastre. În paranteză fie spus, Dodin, personaj real, fusese poreclit la vreme sa «Napoleonul bucătăriei».

Amatorii de mâncare bună nu pot ieşi indiferenţi din sală după acest spectacol unic, un cinema senzorial în care totul – textura produselor, zgomotul ustensilelor care taie, decupează sau aranjează felurile, vinul, roşu sau alb, cu care este pregătită carnea sau peştele – totul este făcut ca să-ţi gâdile sucurile gastrice. Precizăm că filmările s-au făcut sub îndrumarea unui mare şef francez, Pierre Gagnaire, trei stele Michelin. Nu e de mirare că în pauzele dintre prize, lumea se înghesuia să termine respectivele feluri de mâncare…

În paralel cu dezmăţul gastronomic la care asistăm neputincioşi şi înghiţind în sec, relaţia de iubire între cei doi capătă o nouă dimensiune. După ce ani de zile Eugénie a refuzat cererile de căsătorie ale lui Dodin, acesta decide că singurul cadou pe care i-l poate face iubitei sale este să-i gătească în fiecare zi ceva nou. Stratagema merge şi după un timp, cei doi se vor căsători dar uniunea nu va dura mult timp…

În ciuda unor calităţi mari şi nu doar gastronomice, pelicula cineastului Tran Anh Hung a fost primită cu reţinere, atât de festivalieri care probabil au fost depăşiţi de nuanţele infinite ale gastronomiei franceze, cât şi de critici care îi reproşează un academism prea pronunţat.

Scena finalà din ultimul film al lui Nanni Moretti prezentat la Cannes.

Sursa imaginii: 

Festival de Cannes

O cu totul altă ambianţă a fost la filmul «Spre un viitor luminos» realizat de italianul Nanni Moretti, un obişnuit pe Croazetă unde a fost selecţionat ultima dată acum doi ani. Noua sa peliculă descrie povestea unui regizor, interpretat chiar de Nanni Moretti, care vrea să facă un  film despre comuniştii italieni din anii 50. Mai exact, în 1956, anul insurecţiei de la Budapesta care coincide, în filmul lui Moretti, cu venirea la Roma a unui circ unguresc.

Filmul extrem de plăcut, adesea amuzant şi uneori melancolic dându-ţi impresia că realizatorul, azi în vârstă de 69 de ani, e gata să-şi abandoneze pasiunea odată ce a făcut acest film. Alter ego-ul lui Moretti din film se numeşte dealtfel Giovanni, prenumele adevărat al lui Moretti. In rolul soţiei sale din film, Margherita Buy, actriţa fetişă a lui Moretti.

Filmul «Spre un viitor luminos» poate enerva pe ici pe colo întrucât realizatorul, în afara unei autoderiziuni asumate, excelează şi prin «lecţiile» de cinematogarfiei pe care vrea să le dea lumii întregi. Film politic, film istoric despre Roma anilor 50, titlul ales – vechiul slogan al partidului social-democrat italian – «Spre un viitor luminos poate nu e chiar ultimul film al lui Moretti dar este cert un adio spus cinemaului elocvent» notează ziarul Libération în cronica sa. Le Figaro e de părere că filmul e ca un «la revedere» care nu are curajul să fie un «adio».