Scriitorul francez Lionel Duroy publică un nou roman ce are ca fundal Holocaustul comis în România

Lionel DUROY: Eu m-am născut într-o Europă ruptă în două. Primele mele voiaje – pe când aveam 18-19 ani – le-am făcut trecând Cortina de fier. Mai întâi am fost în Berlinul de est, apoi la Bucureşti, Sofia, şamd. În fapt, cred că pentru generaţia mea, cea născută după terminarea celui de-al doilea război mondial, a descoperi că Europa este decupată în două este ceva de neînţeles, de neimaginat. Iar acest lucru merge împreună cu descoperirea lagărărului de exterminare de la Auschwitz. Altfel spus, descoperim în acelaşi timp starea în care se află Europa şi ororile care s-au petrecut acolo. Asta când aveam déjà 14-15 ani. Primele mele voiaje le-am făcut aşadar în ţările est-europene. Am traversat astfel din Grecia, făcând autostop, toate ţările din Est. Bulgaria, apoi România unde îmi amintesc de primele nopţi petrecute la Bucureşti. Eram încă foarte tânăr şi m-a marcat faptul să văd atâtea femei cu batic pe cap. Alt lucru foarte important pentru mine este că eu provin dintr-o familie antisemită. Când am scris «Eugenia», mulţi ani mai târziu, a fost pentru mine ocazia de a povesti cum am conştientizat aceste lucruri trăind într-o familie antisemită. Într-un fel, eu am trăit aşadar ceea ce o fac pe Eugenia să trăiască în romanul meu.

Vasile DAMIAN: Cum aţi lucrat, cum v-aţi documentat pentru acest nou roman având în vedere că personajele principale voiajează mult: în România dar şi în Ucraina şi Republica Moldova.

L.D: Merg în acea regiune, în mod regulat, de trei-patru ani. Anul acesta am fost déjà în primăvară şi acum iarăşi plec acolo. În fapt, eu sunt ca românii. La început am crezut că Holocaustul a fost comis numai de germani. Treptat am înţeles însă ce s-a întâmplat cu adevărat şi anume că armata română a exterminat probabil 350.000 de evrei. Foarte repede m-am interesat şi informat despre ceea ce a fost Transnistria în acea epocă. M-am dus acolo, apoi am fost la Moghilev unde m-am instalat, am mers la Secureni unde am vorbit cu oamenii. Mai ales însă, cele două documente fundamentale pentru munca mea au fost «Cartea neagră a distrugerii evreilor din România 1940-1944» a lui Matatias Carp care a fost tradusă în franceză şi cartea lui Radu Ioanid «România şi Shoah». Eu am lucrat aşadar plecând de la aceste două cărţi şi am mers pe urmele celor povestite acolo.

V.D: Adèle Codreanu, eroina romanului Dvs, nu iubeşte deloc România cu toate că are părinţi români emigraţi în Franţa. Ea descrie la un moment dat România ca fiind «o ţară mizerabilă ce a servit trei tirani: mai întâi pe Hitler, apoi pe Stalin şi Ceauşescu». Dvs. personal ce părere aveţi despre această ţară şi despre trecutului ei?

L.D: Părerea mea este că România este o ţară complet masacrată din punct de vedere istoric. Tot timpul încerc să mă pun în locul românilor. Cât de greu este, când eşti român, să fi fost mai întâi aliatul Franţei între 1916 şi 1919, apoi aliatul lui Hitler din 1941 în 1944 si apoi, din 1944, aliatul americanilor, englezilor şi francezilor şi, în fine, din 1949 să devii o ţară comunistă. Din punct de vedere psihologic, este foarte greu să fii român. Este ceea ce o pun pe Adèle să spună în cartea mea. Nu ai motive bune să te mândreşti că eşti român pentru că imediat o să ţi se reproşeze că ai fost aliatul lui Hitler şi apoi aţi fost cu Stalin şi Ceauşescu. De aceea spun că parcursul românilor a fost unul complet zdrobit. De aceea sunt foarte fericit să văd că România face parte din UE pentru că astfel ocupă un loc în interiorul Europei – şi vedem asta cu războiul din Ucraina. România ocupă un loc frumos şi onorabil în Europa. România este azi pe calea cea bună. Este o ţară care mă pasionează şi pe care o iubesc. Mă simt dealtfel foarte român, sufleteşte vorbind. Când merg în România, practic nu mai stau la hotel pentru că tot timpul e cineva care mă invită să dorm la el. România este deci puţin şi ţara mea, uneori aş vrea să fiu şi eu român. Istoria unor ţări precum România, Bulgaria sau Polonia mă interesează mult mai mult decât istoriile ţărilor noastre din Vest.

V.D: Citaţi, uneori pe larg, dintr-o serie de cărţi de mărturii despre cel de-al doilea război mondial şi despre persecuţiile şi crimele comise contra evreilor. Matatias Carp, Mihail Sebastian, Radu Ioanid dar mai ales Aaron Appelfeld şi Edgar Hilsenrath. De ce aţi avut nevoie să-i citaţi într-un roman care este o ficţiune?

L.D: Am avut nevoie de Appelfeld şi Hilsenrath pentru că sunt singurii doi mari scriitori care au povestit în romanele lor genocidul evreilor, care au scris despre Shoah, adică ceea ce povestesc şi eu în romanul meu. Cei doi vorbeau româneşte şi totuşi cărţile lor sunt de negăsit în România ori este foarte important să ai scriitori care îţi povestesc ceea ce au trăit ei şi familiile lor. Romanul meu povesteşte cum Adèle regretă că nu a apucat să-i cunoască pe cei doi scriitori pentru că aceştia aveau să moară cu câteva luni înainte s-o întâlnească. Appelfeld şi Hilsenrath sunt doi mai scriitori evrei care mă pasionează pentru ceea ce au scris despre România.

V.D: Destul de recurent împânziţi romanul Dvs. cu adevărate scene erotice ca să nu spunem mai mult. De ce era nevoie să introduceţi aceste «paranteze uşuratice»? Ca să nu-l «sufocaţi» pe cititor cu acest trecut apăsător şi ruşinos al României anilor ’40?

L.D: Este foarte necesar să descriu asta în carte şi am să vă spun de ce. Un genocid este oribil de povestit. Pentru mine, Adèle, personajul pe care l-am creat, este plină de viaţă. Când te-ai afundat în durere şi nefericire, ce îţi rămâne? Ei bine, îţi rămâne erotismul. Erotismul este însăşi viaţa. Apoi, să nu uităm că Edgar Hilsenrath a fost unul dintre singurii scriitori care povesteşte relaţiile sexuale din interiorul ghetoului. Este Eros contra Thanatos. Eşti în permanenţă înconjurat de moarte şi eu ştiu ce înseamnă asta pentru că am acoperit războaie când eram jurnalist. A da viaţă corpului tău, a crea o legătură amoroasă foarte repede, a întreţine relaţii sexuale şi a fi tactil este ceva foarte important când te pândeşte tot timpul moartea. Eu când am creat personajul lui Adèle am făcut-o un pic golancă, pe alocuri violentă şi fără jenă, cu o viaţă sexuală pe care o doream prezentă în carte în paralel cu tot ce este teribil de dureros în Shoah.