Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Suntem toţi Charlie Hebdo

Charlie Hebdo – expresie a spiritului critic şi al umorului pus în slujba libertăţii de gîndire

Atacul terorist comis la Paris pe data de 7 ianuarie a avut ca ţintă un simbol al libertăţii de gîndire dar şi una din valorile spirituale ale civilizaţiei europene: dreptul la insolenţă politică şi la umor ca demers critic. Incă de la naşterea Europei, în cetăţile greceşti şi în teatrele Eladei, rîsul a fost o instituţie generatoare de libertate. Această tradiţie europeană este insuportabilă în ochii integriştilor de toate tendinţele şi în special în ochii islamo-fascismului cu care Occidentul riscă să aibă o lungă înfruntare în cursul acestui secol.

Charlie Hebdo, de multă vreme în vizorul integriştilor

Publicaţie umoristică de stînga, cultivînd spiritul critic şi insolenţa în buna tradiţie europeană şi mai ales franceză născută în epoca luminilor, Charlie Hebdo este de multă vreme în vizorul islamiştilor radicali, al integriştilor, precum şi al unor instanţe religioase care consideră ca un blasfem orice aluzie ironică sau abordare umoristică a fenomenului religios. Totul a început de fapt în februarie 2006 cînd publicaţia franceză a reluat o serie de caricaturi ale profetului Mahomed apărute într-o publicaţie suedeză (Jyllands-Posten). Numeroase manifestaţii de protest în aproape toate ţările musulmane au creat atunci un climat tensionat. Consiliul francez al cultului musulman a cerut interzicerea respectivului număr din Charlie Hebdo care s-a vîndut de fapt într-un tiraj record, iniţial în 160 000 de exmplare şi apoi s-au mai tras două tiraje totalizînd 400 000 de exemplare.

Polemica în jurul acestor caricaturi a fost intensă. Majoritatea opiniei publice franceze s-a situat însă de partea jurnaliştor şi a desenatorilor de la Charlie Hebdo considerînd că în Franţa există o puternică cultură populară a satirei, şi că nici un domeniu nu poate fi declarat tabu într-o lume care se doreşte liberă, laică şi critică. Totuşi, preşedintele de atunci al Franţei, Jacques Chirac, a condamnat ceea ce el numea "provocări evidente". Numeroşi intelectuali francezi au intervenit în dezbatere subliniind că în nici un caz societatea franceză nu va accepta autocenzura în nici o privinţă, deci nici în materie de islam.   

Charlie Hebdo a devenit apoi ţinta a numeroase ameninţări. La începutul lunii noiembrie 2011 redacţia a fost incendiată de o mînă criminală care a aruncat în timpul nopţii un cocktail Molotov. Charlie Hebdo a fost supus şi unor atacuri pe Internet. La un moment dat, de exemplu, pe site-ul său a apărut o fotografie a moscheii de la Meca şi cîteva versete ale Coranului.  Pe data de 19 septembrie 2012 a izbucnit o nouă polemică în urma publicării unei noi serii de caricaturi ale profetului Mahomed. Scenariul s-ar reptat cu noi condamnări formulate de diverşi lideri politici şi instanţe religioase, precum Consiliul francez al cultului musulman, dar şi de Consiliul reprezentativ al instituţiilor evreieşti din Franţa. Primul ministru de la acea oră, Jean-Marc Ayrault, a reamintit în declaraţiile sale că "libertatea de expresie constituie unul din principiile fundamentale ale Republicii franceze", dar şi-a arătat în acelaşi timp dezaprobarea faţă de "orice exces".

In cursul istoriei sale recente publicaţia a fost dată în judecată, chipurile pentru "incitare la ură", de mai multe instanţe religioase musulmane. De fiecare dată justitiţia franceză a considerat, în numele libertăţii de expresie, că nu există nici un motiv pentru condamnarea publicaţiei.

O imagine "vorbeşte" cît o mie de cuvinte

Unul dintre desenatorii ucişi în atentatul de pe 7 ianuarie, Cabu, este autorul unei caricaturi intitulată "Mahomed debordat de integrişti", care nu a rămas "neobservată" la ora apariţiei sale, dimpotrivă, a avut un succes mediatic deosebit. Ceea ce remarca talentatul desenator în caricatura sa reprezintă, din păcate, o realitate tragică. Religia musulmană este luată ca ostatic de integrişti. Iar forţa acestora este atît de puternică încît în lumea arabo-musulmană nu a fost încă posibilă o veritabilă revoluţie culturală, altfel spus separarea puterii divine de cea statală. Nu s-a produs însă nici demistificarea Coranului, sau mai bine spus analiza critică a acestuia. Intelectualilor arabo-musulmani li se reproşează deseori, în Occident, că nu şi-au asumat pînă la capăt această misiune. Incercări au existat, deseori reprimate brutal, unii intelectuali arabo-musulmani plătind chiar cu viaţa aceast demers iar cei mai mulţi cu exilul.

Toate acestea explică motivul pentru care săptămînalul Charlie Hebdo plăteşte un tribut greu pentru că şi-a asumat denunţarea obscurantismului.

Acest atac intervine însă şi într-un moment special, de ofensivă armată fără precedent a integrismului sunit în Siria şi Irak. Iar Occidentul, precum şi Franţa, sunt puse în situaţia de a recunoaşte că îndoctrinarea jihadistă şi integristă a luat o amploare care depăşeşte capacitatea de reacţie actuală a statelor democratice. Pînă cînd vor fi identificaţi asasinii care au operat pe 7 ianuarie precum ş ireţelele care i-au ajutat, nu putem decît constata că temerile deseori exprimate de autorităţi, în legătură cu spectrul unor atentate în Franţa şi în Europa, au fost justificate. Franţa este fără îndoială ţara europeană care s-a angajat cel mai mult pe teren, din punct de vedere militar, în nordul Africii, în Sahel precum şi în Orientul Apropiat în lupta împotriva jihadismului, a Al Qaidei şi a terorismului. Prin atentatul comis împotriva publicaţiei Charlie Hebdo este de fapt lovită Franţa.

Sursele îndoctrinării jihadiste

In prezent, Uniunea Europeană şi occidentalii în general mai sunt obligaţi să constate că inamicii lor nu se află doar în regiunile evocate mai sus, ci şi în interior. Indoctrinarea radicală a devenit o gravă problemă, atît în Franţa cît şi în alte ţări. In Franţa se vorbeşte de 20 de ani despre eşecul integrării unei părţi a populaţiei de origine musulmană. Tradiţiile religioase sunt uneori mai puternice decît cele republicane, iar vocea imamilor fundamentalişti, în unele moschei, sunt mai ascultate decît cea a profesorilor din şcolile franceze. Autorităţile de la Paris au furnizat statistici neliniştitoare în legătură cu marele număr de tineri francezi plecaţi în Siria sau în Irak ca să se angajeze de partea aşa-zisului "război sfînt", a Jihadului. Iar unii dintre ei s-au născut în familii catolice sau nepracticante, dar s-au convertiti la islam. Indoctrinarea proliferează pe Internet, dar şi în închisori.

Mai multe rapoarte alarmante au fost realizate în Franţa în legătură cu mediul carceral în care mulţi tineri intră cu statut delicvent banal şi ies din închisoare dispuşi să devină "martiri" şi să se supună orbeşte celor mai periculoşi lideri integrişti. Greu de spus cîţi fanatici de genul celor care au comis atentatul de pe 7 ianuarie se află "în aşteptarea" unei ocazii de la lovi. Probabil că un mare număr dintre ei au aderat la doctrina mai nouă a Organizaţiei statul islamic care le cere simpatizanţilor ei să lovească fără pregătire prealabilă, cînd pot şi cum pot, în funcţie de "oportunitate". Mai multe atacuri comise în virtuea acestei "strategii" au fost de altfel recenzate recent în Europa precum şi în Israel.          

Atentatele şi instrumentalizarea lor politică

Atentatele de genul celui perpetrat la Paris pe 7 ianuarie "scapă" rareori acestui fenomen nefats numit instrumentalizare politică. De obicei scenariul este următorul: în primele momente după dramă întreaga clasă politică se declară şocată, îşi exprimă indignarea profundă şi condamnă atentatul într-un spirit de unanimitate şi solidaritate republicană. După atentatele de pe 11 septembrie 2001 în presa franceză putea fi citit acest titlu: "suntem toţi americani". Reacţii mediatice de acest gen s-au produs şi în alte ţări, în ideea că întreaga lume civilizată se simţea solidară cu americanii loviţi de flagelul terorismului. Acum, întreaga lume civilizată ar trebui să spună "suntem toţi francezi".

Personal consider însă că mediile de informare ale lumii libere ar trebui să spună "suntem toţi Charlie Hebdo". Singurul mod de a onora memoria celor ucişi în redacţia acestei publicaţii este ca presa liberă să nu îngenuncheze în faţa terorismului, a fascismului de inspiraţie fundamentalistă, a obscurantismului şi a barbariei. In momentul în care civilizaţia bazată pe drepturile omului şi pe libertatea de expresie va începe să se auto-cenzureze şi să se teamă, va fi deschisă o breşă gigantică în faţa unor forţe demne de evul mediul cel mai întunecat.

După primele momente de emoţie, însă, deseori aceste drame devin argumente politice pentru diferite forţe care înţeleg să-şi plaseze astfel pionii în peisajul electoral. Partidele şi curentele naţionaliste, islamofobe, euro-sceptice sau chiar anti-europene nu vor rata ocazia de a aduce din nou în discuţie problemele legate de imigraţie, de libera circulaţie sau de sensul angajamentului militar al Franţei în zonele de criză. Probabil că extrema dreaptă franceză se va erija din nou în postura de "unică forţă" susceptibilă să rezolve problemele de insecuritate, prin închiderea frontierelor şi "recuperarea suveranităţii naţionale". Cei care profetizează "islamizarea" Europei într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat vor avea şi ei ocazia de a ridica tonul. Coincidenţa absolută face, de altfel, că acest atentat s-a produs exact în ziua cînd a apărut în librării un nou roman al lui Michel Houellebecq în care este descrisă instalarea la Palatul Elysée, în 2022, a unui "musulman moderat" pe fond de islamizare treptată a Franţei. Cei care manifestează în Germania împotriva aşa-zisei "islamizări a Europei" vor avea şi ei noi argumente pentru a rămîne mobilizaţi.

Europa are nevoie în acest moment de mult sînge rece şi de multă înţelepciune pentru a nu permite ca teroriştii să cîştige şi pe alt teren, fisurînd unitatea europenilor în raport cu valorile lor umaniste şi democratice.