Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Franţa şi conceptul de "blasfemie"

index.jpg

Credit foto: rfi.fr

Revista satiricǎ Charlie Hebdo revine în chioşcuri, precum şi pe Internet, cu un nou numǎr care este mai puţin provocator deşi la fel de incisiv ca şi pînǎ acum. Dupǎ trauma atacului de pe 7 ianuarie cînd redacţia a fost decimatǎ, noua echipǎ îşi conservǎ toatǎ libertatea editorialǎ dar, dupǎ cum spune redactorul şef, se doreşte şi "realistǎ". In acest context revine în actualitate dezbatarea legatǎ de "blasfemie".

"Da, avem dreptul la blasfemie!". Am citat titlul unui articol din cotidianul Libération ocazionat de apariţia noului numǎr din Charlie Hebdo. Un specialist în materie juridicǎ şi fost funcţionar la ONU, doamna Christiane Chanet, explicǎ din nou pentru publicul larg, cel francez şi poate şi cel strǎin, cum se raporteazǎ Franţa faţǎ de conceptul de blasfemie.

Legislaţia francezǎ nu îngrǎdeşte cu nimic dezbaterile de idei şi deci criticile formulate la adresa religiilor. In schimb, legea francezǎ sancţioneazǎ afirmaţiile sau actele care provoacǎ discriminǎri sau incitǎ la urǎ faţǎ de persoane sau faţǎ de un grup datoritǎ apartenenţei lor religioase. Mai este reprimatǎ orice atitudine, reacţie, act sau gest de naturǎ sǎ fie considerate "apologie a crimei". Din acest motiv umoristul Dieudonné a intrat în colimatorul justiţiei cînd a declat public "Mǎ simt Charlie Coulibaly" – Coulibaly fiind numele unuia dintre teroriştii care au comis crime între 7 şi 9 ianuarie.

Legislaţia francezǎ nu recunoaşte deci blasfemia, altfel spus nimeni nu poate da în judecatǎ pe nimeni în Franţa doar pe baza evocǎrii acestui motiv (cu excepţia unei dispoziţii speciale în regiunea Alsace-Moselle, dar care nu a fost niciodatǎ aplicatǎ).

Pe plan internaţional, Declaraţia universalǎ a drepturilor omului, tratat raficat la ONU de 168 de state, consacrǎ libertatea de expresie ca o valoare fundamentalǎ. Cu menţiunea cǎ aceastǎ libertate nu este absolutǎ şi implinǎ unele restricţii. Acestea din urmǎ au ca obiectiv protejarea reputaţiei persoanelor sau ţin de imperativele interesaului public. Blasfemia nu figureazǎ printre aceste "restricţii", deşi Organizaţia pentru cooperare islamicǎ a încercat sǎ o impunǎ.

In Franţa blasfemia a fost pasibilǎ cu pedeapsa cu moartea pînǎ la Revoluţia Francezǎ din 1793. In plin secol al luminilor, mai precis cu trei decenii înainte de revoluţie, a avut loc însǎ în Franţa o condamnare abuzivǎ care a avut atunci un ecou imens în rîndurile francezilor precum şi pe plan european.

In 1765 numitul Chevalier de la Barre a fost executat din cauza unor motive pe care Voltaire le-a denunţat atunci în toatǎ Europa ca fiind absurde. Lui Chevalier de la Barre i s-a reproşat cǎ nu şi-a scos pǎlǎria în faţa unei procesiuni religioase, cǎ a cîntat douǎ cîntece libertine ireverenţioase faţǎ de religie şi cǎ poseda la el acasǎ cîteva cǎrţi interzise (printre care unele erotice iar alta era chiar Dicţionarul filozofic al lui Voltaire). Sigur, justiţia nu era obligatǎ sǎ pronunţe condamnarea la moarte, existau şi pedepse mai blînde în arsenal. Excesul de severitate a creat însǎ, în acei ani, un teribil sentiment anti-clerical, care a alimentat înflǎcǎrarea cu care francezii au sprijinit ideile revoluţiei.

Aceastǎ paginǎ de istorie nu a fost uitatǎ în Franţa, şi este numai unul din motivele pentru care libertatea de expresie are acest caracter sacru pentru francezi. Iar ideea de a penaliza juridic blasfemia apare ca total absurdǎ într-o ţarǎ ca Franţa care s-a aflat în avangarda spiritului critic şi a forjat primul spaţiu veritabil laic din istoria umanitǎţii