Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Iranul - ultima şansǎ

2013-06-17t151542z_1206837349_gm1e96h1rm901_rtrmadp_3_iran-election_0.jpg

Presedintele iranian Hassan Rohani, credit foto: rfi.fr

Negocierile de la Lausanne legate de programul nuclear iranian au intrat în prelungiri deşi termenul limitǎ pentru semnarea unui acord era data de 31 martie. Ultimile declaraţii fǎcute de iranieni pǎreau sǎ punǎ în luminǎ unele progrese. "Se vede lumina la orizont", declara, de exemplu, cu o notǎ de lirism, Ali Ahbar Salehi, diplomat iranian însǎrcinat cu aspectele tehnice ale acordului. "Suntem la cîţiva metri de linia de sosire, mai avem de parcurs cîteva zeci de metri, dar se ştie cǎ aceştia sunt cei mai dificili", spunea miercuri searǎ ministrul francez al afacerilor externe, Laurent Fabius. Si din surse occidentale era semnalatǎ deblocarea unor puncte de litigiu importante. Comentariile din presa francezǎ pun însǎ în luminǎ extrema dificultate tehnicǎ a acestui dosar.

Mulţi comentatori încep sǎ spunǎ, cel puţin aici în Franţa, cǎ aceste "prelungiri" nu sunt de bun augur. Si cǎ de fapt aceste negocieri maraton sunt un eşec, deşi s-ar putea ca acest rezultat incert sǎ fie pînǎ la urmǎ prezentat opiniei publice într-o hainǎ diplomaticǎ convenabilǎ. Diplomaţii au în arsenalul lor numeroase formule pentru a escamota divergenţele de fond. In orice caz, dacǎ peste cîteva ore opinia publicǎ mondialǎ va fi informatǎ cǎ la Lausanne "s-a realizat un imens pas înainte" în contextul acestor negocieri, înseamnǎ de fapt cǎ s-a bǎtut pasul pe loc. Dacǎ va fi dat publicitǎţii un "acord-cadru" de numai cîteva linii, în care protagoniştii îşi vor exprima dorinţa de "a continua dialogul" – va trebui sǎ deducem, în aceaşi logicǎ, faptul cǎ discuţiile din ultimii 12 ani nu au schimbat nimic esenţial.

Ce ar trebui sǎ auzim ca sǎ fim sigur cǎ s-a ajuns la un veritabil acord?

Ar trebui sǎ auzim cǎ Uniunea Europeanǎ, Statele Unite, lumea occidentalǎ în general precum şi Organizaţia Naţiunilor Unite au ridicat toate sancţiunile economice împotriva Iranului. Este ceea ce doresc cel mai mult iranienii şi numai în schimbul unui astfel de angajament ar accepta ei aceastǎ decizie dureroasǎ, din punctul lor de vedere, de a renunţa la un program nuclear pe care l-au pregǎtit în secret timp de peste 20 de ani. Economia Iranului se aflǎ într-o situaţie atît de catastrofalǎ încît, pentru moment, fabricarea bombei atomice nu mai este o prioritate, ci salvarea statulului lor de mare putere regionalǎ. Ca sǎ fim sigur cǎ s-a ajuns la un acord veritabil ar trebui sǎ mai auzim cǎ Israelul îl acceptǎ şi cǎ renunţǎ sǎ mai ameninţe Iranul cu bombardarea instalaţiilor sale nucleare. Si tot aşa, ca sǎ fim siguri cǎ aceste negocieri au ieşit din ambiguitate ar trebui sǎ auzit cǎ Franţa, care a devenit protagonistul cel mai intransigent al acestor negocieri, se declarǎ mulţumitǎ de soluţia gǎsitǎ.

Un acord cu Iranul ar putea însemna, ca sǎ reiau declaraţia diplomatului iranian, şi "o undǎ de luminǎ" într-o zonǎ în care pare sǎ se instaleze treptat haosul. Focarele de crizǎ se multiplicǎ, la fel ca şi conflictele deschise, pe fondul unei ofensive fǎrǎ precedent a jihadismului.

Dacǎ privim harta regiunii putem constata cǎ ţǎrile care sunt încǎ "stabile" se pot numǎra pe degetele de la o mînǎ. Iranul şi Arabia Sauditǎ se numǎrǎ printre ele, dar de fapt între aceste douǎ mari puteri, prima şiitǎ şi a doua sunitǎ, are loc o teribilǎ confruntare pentru hegemonie regionalǎ. Aceste douǎ ţǎri se înfruntǎ deja pe teren, oarecum prin "procurǎ", în Yemen. Occidentul a fost, pînǎ acum, aliatul "natural" al arabilor suniţi, ca sǎ descopere însǎ cǎ în lumea sunitǎ a apǎrut un fel de "hidrǎ" teroristǎ, anti-occidentalǎ, jihadistǎ şi barbarǎ, sub forma Organizaţiei statul islamic. Aceastǎ "hidrǎ" a fost însǎ hrǎnitǎ, ajutatǎ, înarmatǎ, finanţatǎ de principalul aliat occidental, de Arabia Sauditǎ, care voia astfel sǎ-şi slǎbeascǎ adversarul principal, Iranul. Sigur, între timp "hidra" a devenit atît de agresivǎ încît chiar şi cei care au crescut-o, deci Arabia sauditǎ, se teme de ea.

Poate cǎ ar trebui sǎ mai explicǎm de ce Occidentul a avut pînǎ acum relaţii privilegiate cu lumea sunitǎ şi nu cu cea şiitǎ. Sigur, faptul cǎ 90 la sutǎ dintre arabi sunt suniţi este deja un element de rǎspuns. Iar al doilea element de rǎspuns îl reprezintǎ petrolul. Occidentalii "s-au împrieteni" cu cei care deţineau petrolul, acesta este adevǎrul adevǎrat. Iar pe vremea cînd Iranul se "occidentaliza", deci pe vremea monarhiei, relaţiile dintre Washington şi Teheran erau excelente. Revoluţia din 1979 din Iran, cînd a fost creatǎ Republica islamicǎ, a schimbat însǎ totul. Aceastǎ revoluţie nu a fost doar una religioasǎ, ci şi una anti-occidentalǎ. Regimul integrist a creat reţele teroriste anti-occidentale, a inundat lumea arabǎ cu o ideologie anti-occidentalǎ şi a încercat, în ofensiva sa, sǎ se doteze şi cu bomba atomicǎ. Iatǎ de ce pînǎ acum Iranul a fost receptat ca un fel de inamic numǎrul unu pentru occidentali, ca sǎ nu mai spunem cǎ regimul de la Teheran nu recunoaşte statul Israel şi a ameninţat în mai multe rînduri cǎ îl va distruge.

In actuala conjuncturǎ, cînd Siria, Libia şi Irakul sunt destabilizate, cînd jihadiştii pîndesc la graniţele Tunisiei şi hǎrţuiesc armata egipteanǎ în Sinai, cînd în Yemen a izbucnit un nou rǎzboi civil, în actuala conjuncturǎ deci cea mai mare victorie diplomaticǎ a Occidentalilor ar fi sǎ se înţeleagǎ cu Iranul. De unde negocierile prelungite de la Lausanne. Dar nici aceste prelungiri nu pot fi justificate la infinit dacǎ elementul "încredere" nu va intra în ecuaţie, astfel încît Iranul şi comunitatea internaţionalǎ sǎ poatǎ intra într-un nou parteneriat.