Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Virgil Tǎnase : Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (21)

le_lucernaire.jpg

Teatrul Lucernaire - Paris, credit foto: lesparisdaurele.blogspot.com

Aparenţe transparente. Des apparences transparentes.

Reflecţii în jurul unui concept, cel de transparenţǎ, care are şi alte conotaţii decît cele impuse de dezbaterile mai recente, legate de viaţa politicǎ sau de lumea financiarǎ. Virgil Tǎnase descoperǎ noi valenţe ale conceptului lucrînd la o montare dupǎ Dostoievski. De notat cǎ la sfîrşitul acestei luni la teatrul Lucernaire de la Paris va fi prezentat un spectacol dupǎ romanul "Crimǎ şi pedeapsǎ" de Dostoievski, în adaptarea şi regia lui Virgil Tǎnase.

Întrebat care ar fi cel mai mare poet francez, André Gide, el însuşi nu numai unul dintre cei mai importanţi scriitori ai secolului următor dar şi « dascăl de popoare », după cum se spune, ar fi răspuns : « Victor Hugo, hélas ! » Et sans plus attendre son collègue de génération Jean Cocteau en rajoutait une couche : « Victor Hugo, disait-il, était un fou qui se prenait pour Victor Hugo. » Faut-il joindre à ces propos, dont la désobligeance cache un zeste d’admiration envieuse, les irrévérences du jeune Eugène Ionesco qui, en 1935, n’y allait pas de main morte lui non plus dans sa Viaţa grotescă şi tragică a lui Victor Hugo : « talentul lui Victor Hugo, scrie Eugen Ionescu, este de proastă calitate […] verbal, primar, instinctiv… » ?

Poate nu din întâmplare, ca să poată da nestânjenit cu barda în monumentul numit Victor Hugo, şi unii şi alţii, punându-şi ochelari de cal, nu văd decât poezia acestuia, cam lătrătoare, e drept : « Ce siècle est grand et fort. Un noble instinct le mène. / Partout on voit marcher l’idée en mission ; / Et le bruit du travail, plein de parole humaine, / Se mêle au bruit divin de la création. »  Bref, ils s’attaquent au maillon le plus faible, cette poésie dont le romantisme excessif provoque les mêmes sensations que ces gâteaux qui donnent la nausée par abondance de crèmes trop lourdes et trop sucrées. Uită însă deliberat Les Misérables, carte pe care am citit-o la adolescenţă şi care face parte din cele care mi-au întărit senzaţia că binele este sădit în noi atât de trainic încât firea noastră păcătoasă nu poate săvârşi răul decât cu ajutorul minţii, care minte, inteligenţa, n-are poate altă menire decât de a ne aduce argumente îndreptăţindu-ne să facem ceea ce conştiinţa ne interzice.

Les détracteurs de Victor Hugo font semblant d’oublier aussi son théâtre. Des personnages auxquels nous voudrions ressembler, dont nous admirons par instinct les qualités même lorsque leur grandeur fait ressortir notre médiocrité.

Mais si je vous parle aujourd’hui de Victor Hugo, c’est pour une autre raison, bien précise. Îmi dau seama, lucrând la noul meu spectacol, că felul în care privesc lucrurile ca să le orânduiesc pe scenă nu-şi găseşte o mai precisă definiţie decât cea dată de Hugo atunci când spunea că « le monde n’est qu’une apparence corrigée par une transparence » ; « lumea reală, spunea Hugo, este o aparenţă corectată de faptul că este transparentă. » Ce alta fac mânuindu-mi actorii decât să-i constrâng să funcţioneze în limitele vieţii reale, după logica evidentă a existenţei noastre de zi cu zi ? La suprafaţa lucrurilor ei trebuie să fie eroii unui fapt divers şi, la acest nivel, spectacolul ar trebui să pară un reportaj, transcrierea pe scenă a unui film documentar despre o anchetă poliţistă – este vorba de o adaptare a romanului lui Dostoievski « Crimă şi pedeapsă ». Tot ce se întâmplă pe scenă decurge din motivaţiile OMENEŞTI ale personajelor, confruntate cu probleme care sunt şi ale noastre, foarte banale : sărăcia care poate împinge spre înfăptuiri josnice, fără a le putea întina, caracterele cele mai curate, frica, revolta în faţa nedreptăţii, et tout le reste.

Les personnages bougent poussés par des motivations simples, ordinaires qui sont les nôtres, confrontés nous-mêmes, tous les jours, à l’injustice, à la peur du lendemain, à la prostitution déguisée en mariage d’intérêt et j’en passe. Mes indications aux comédiens s’arrêtent ici. Au-delà c’est la métaphore théâtrale qui donne transparence aux choses. Sunetele, gesturile, luminile se compun astfel încât prin carnea noastră, putrescibilă şi deci simplă aparenţă, spectatorii pot întrezări o altă lume, misterioasă pentru noi, esenţială ; e ca atunci când prin cofretul de cristal al anumitor pendule cărora nu le privim, de obicei, decât cadranul, întrezărim mecanismul care ne arată ora fără ca să înţelegem cum se-nvârt acele deşi ştim că acolo se află cheia care răsuceşte arătătorul.

C’est la seule raison d’être d’un art qui est, Hugo l’avait, lui, bien pressenti !..., un art qui est celui des apparences transparentes.

 

 
Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (21)