Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


„La Maison d’Europe et d’Orient” sau la Teatrul din Syldavie

89d16706efd1ccaf9b85cbba99edf7d83e14f8f7.jpg

credit foto: officiel-galeries-musees.com

Matei Vişniec şi Mirella Patureau au fost recent oaspeţii unui teatru special, al cărui farmec ţine şi de istoria locului dar şi de caracterul insolit al spaţiului care îl găzduieşte. Este vorba de un spaţiu cultural numit „Maison d’Europe et d’Orient” (Casa Europei şi a Orientului, sau MEO), situat la Paris nu departe de Gara de Lyon.

Matei Vişniec: Ne aflăm sub arcadele fostului Viaduct al Parisului, construit în 1859, pe unde trecea pe vremuri o cale ferata astăzi dispărută. Au rămas arcadele, din cărămizi roşii şi pietre albe de rîu, întreg bulevardul  Daumesnil e cunoscut de altfel şi sub denumirea de Viaduct al artelor întrucît putem găsi aici mai multe ateliere şi butici de artişti. În acest decor, MEO este o instituţie mai degrabă unică în Europa, după concluzia unei expertize europene în 2011 cu ocazia participării ei la un program cultural european.

Aici, în această Casă a Europei şi a Orientului,  descoperim de cîţiva ani încoace un teatru ce provoacă, intrigă, descoperă şi mai mult decît atît, Casa despre care vă vorbim are vocaţii şi activităţi multiple. De pildă, o galerie cu expoziţii de fotografii sau de arte grafice, adăpostite într-o sală de spectacole adiacentă birourilor, un spaţiu modest dar funcţional, cu un mic bar la intrare, imposibil de evitat, ca un popas între prieteni la marginea unor şantiere mereu în lucru.

Mirella Patureau: Da, denumirea sa oficială este Centru Cultural european, deschis către culturile din Europa de est, mergînd pînă în Asia Centrală şi revenind în lumea Mediteranei. MEO a iniţiat o reţea de traducere teatrală europeană, Eurodram, are propria sa editură, Espace d’un instant, şi o trupă de teatru, Théâtre de Syldavie.

Catalogul editorial al acestei instituţii ce se bate eroic de mai bine de 20 de ani să supravieţuiască, căci criza a ajuns la porţile sale cu câţiva ani în avans, este un soi de Turn Babel fabulos, unde fiecare cărămidă vine din ţinuturi balcanice sau de dincolo de ţărmurile mitice ale Mării Negre pe unde Jason se dusese să caute berbecul cu lâna de aur. Pentru cǎ Dominique Dolmieu, care se află discret la cârma Casei, creată de el în 1985, alături de Céline Barcq, Dolmieu est un mare visător, dublat de un organizator ce-i place şi ştie să ocupe terenul.

La Syldavie este un nume imaginar, puţin ca pădurea Ardenilor din piesele lui Shakespeare, şi a cărui rădăcina latina, silva, silvae, mă face să mă gândesc la o ţară de dincolo de păduri, un pic ca Transilvania noastră. MEO propune de altfel abonamente  numite pur şi simplu "paşapoarte pentru Syldavie".

Matei Vişniec: Cu un astfel de paşaport am putut vedea aici săptămîna trecută piesa unei autoare croate, Asja Srnec Todorovici, Respiră. Ştim că autoarea a mai fost jucată în Franţa, dar teatrul ei este mai puţin cunoscut. Un text extrem de puternic, de răscolitor, pus în scenă de Dominique Dolmieu cu patru actori ce traversează mai multe situaţii, ţinîndu-ne inima strînsă de emoţie.

Mirella Patureau: Aş spune înfruntă tenebrele veşniciei sub ochii noştri, se joacă într-o maximă proximitate cu publicul, exerciţiu extrem de dificil pentru actori, împinşi aici pe marginile între două lumi: putem parcă atinge cu mîna lumea cealaltă si simţii răsuflarea ei de ghiată. Revenind la titlu, ciudat cum ideea de respiraţie bîntuie mai ales dramaturgi ieşiţi din fosta lume comunistă. Mă gîndesc la piesa lui Marin Sorescu Matca care se sfîrşea cu o ultimă replică a eroinei, gata să fie înghiţită de ape, bătîndu-se pentru o ultimă răsuflare. Mă gîndesc la eroina Alinei Nelega, Amalia, contemporana noastră, ce traversează ultimele decenii din istoria României, şi care trebuie să respire adînc, ca un exerciţiu suprem de supravieţuire. În piesa Asjei Srnec Todorovici e vorba însă de ultima răsuflare a individului în pragul morţii, destin inevitabil, iar miza ţine de tragicul condiţiei umane în general fără nicio lectură politică imediată. Deşi, marca regizorului şi a Casei rămîne teatrul angajat, implicat cu pasiune în dezbaterile contemporane, de la problemele holocaustului la războiul din Siria.

Matei Vişniec: Şi totuşi angoasa aceasta, spaima de tenebre are ceva ce aminteşte o anume spiritualitate balcanică, şi mai ales umorul negru al unor oameni ce au traversat catastrofe şi au reuşit să supravieţuiască.

Mirella Patureau:  Aveţi dreptate, umorul acesta are o vigoare specială, dar nu e umorul gentlemanului britanic, ţeapăn şi elegant. Suntem în faţa unui text "post-modern", deci o serie de 24 variaţiuni pe tema morţii. Nu am numărat exact, dar cred că Dolmieu a făcut o selecţie, construindu-şi scenariul după logica contra punctului, tragicul anulat de comic şi invers. Fiecare moment ne balansează treptat în oroare, fie ca viii se grăbesc să facă sex printre morminte, noaptea într-un cimitir, fie că ne aflăm doar în anticamera morţii sau în compania unei bătrîne senile dar obsedate sexual, spaima devine din ce în ce mai concretă, şi în acelaşi timp consolatoare, "de ce vă temeţi de moarte, e aşa de uşor să mori", susură o fată, întinsă la picioarele noastre, dezgolită şi fragilă ca un cadavru, înainte de a fi acoperită de un cearceaf ca un giulgiu.

Aţi înteles, nu ieşi la fel de nepăsător de la acest spectacol, printre rîsete scrîşnite şi momente de tăcere îngheţată, memento mori, ne spunea poetul, dar cîntînd pe o altă liră... Şi aş saluta în această luptă corp la corp cu nefiinţa, într-un spaţiu unde barierele între scenă şi sală sunt topite în acelaşi spaţiu intim, performanţa actorilor, tinerii Aurelie Morel şi Federico Ugoccioni, alături de Nouche Jouglet-Marcus şi mai ales Christophe Sigognault, alunecînd senini printre personaje, spaime şi situaţii groteşti.

Regizorul, Dominique Dolmieu a ştiut să croiască din umbre şi lumini, din spaime şi rîsete, un spectacol extrem de precis, de percutant ce ne urmăreşte multă veme. Tocmai pentru că e făcut din contraste, moartea ca personaj central nu face decît să lumineze mai puternic o anume sete de viaţă.

 Matei Vişniec: Respiră rămîne si pentru mine unul din spectacolele cele mai reuşite ale lui Dominique Dolmieu şi ale echipei sale, care mi-a oferit suprriza să descopăr o scriitoare extrem de interesantă.

 

 

 

 

Matei Vişniec în dialog cu Mirella Patureau