Play
Ascultă RFI Romania
Play
Ascultă RFI France
Ascultaţi


Virgil Tǎnase - Cronica bilingvǎ / La Chronique bilingue 26.

francisco_de_zurbaran_057.jpg

Sfîntul Francisc pictat de Zurbaran - credit foto: fr.wikipedia.org

Extazele Sfântului Francisc / Les extases de Saint François

Cronica bilingva de astazi are în centrul ei un personaj al panteonului crestin, Sfîntul Francisc. Despre el se spune ca ar fi fost un precursor al dialogului inter-religios. Biografia sa este mult legata de Italia dar si de Franta, dupa cum o arata si numele. In plus Sfîntul Francisc, despre care Virgil Tanase scrie o carte, vorbea limba franceza.

Pe sfântul Francisc îl chema Giovanni, Jean. Când a venit pe lume la Assisi, în 1181 sau 1182, taică-su, negustor chivernisit de stofe, era dus cu treburi dincolo de Alpi, pe meleagurile unde se vorbea o limbă care avea să devină franceza. Întors acasă, ca să-şi alinte fiul născut pe când el se afla în ţinuturile megieşe de care era legat, pare-se, afectiv, a început să-l strige Francesco, François, franţuzul. Şi aşa i-a rămas numele.

Alţii spun că maică-sa, Giovanna, Jeanne, que l’on nommait Pica, était française et que le français fut la première langue de celui que l’on nomme aujourd’hui Saint François. Peut-être : cum să desparţi adevărul de legendă într-o istorie de acum opt veacuri şi ale cărei începuturi nimeni nu le-a consemnat : cine dintre noi, oamenii de rând, ar fi putut prevedea destinul atât de mirabil al unui tânăr chefliu dintr-un târg cu nimic mai răsărit decât multe altele ? un precupeţ a cărui juneţe nu anunţa minunile de mai târziu ?

Ce qui me préoccupe, moi, dans  cette affaire c’est la relation particulière avec le français de ce jouvenceau qui n’est encore qu’une pâte molle dans la main de la Providence, de Dieu si vous préférez. Legătura strânsă şi aparte cu limba franceză, felul în care Sfântul Francisc şi-o însuşeşte şi, mai apoi, se slujeşte de ea în circumstanţe particulare, a căror noimă nu e întotdeauna limpede, mă pune pe gânduri. Ce este cu adevărat limba, limba noastră cea de toate zilele ? Cu voia dumneavoastră, mi-aşi îngădui s-o asemui cu pământul cel pe care-l călcăm zi de zi fără să ne gândim că forţa lui generativă este haotică şi că numai noi o preschimbăm în recoltă.

Le français en lui-même n’est qu’une terre vierge qui produit de soi-même l’herbe pour nourrir le bétail. L’important c’est ce que cette même terre peut offrir lorsqu’on la cultive. L’attirance qu’exerce un territoire n’est pas géographique, ce n’est pas non plus un problème de climat et j’oserai dire aussi qu’elle est sans rapport avec la diligence des cultivateurs qui sont partout les mêmes, certains plus assidus, d’autres moins, certains d’un commerce plus agréable que d’autres. Le génie d’une langue vient des graines que l’on y plante, par hasard peut-être, je veux bien l’admettre par manque de temps pour approfondir la question, des graines qui viennent souvent d’ailleurs, apportées par des gens dont l’importance n’apparaît que plus tard. Les gens du coin, les locuteurs diraient les spécialistes, les cultivent et la récolte les nourrit ensuite tous, bons ou méchants, sages ou bornés, riches ou pauvres.

Ce legătură cu Sfântul Francisc ?

Tocmai. M-am întrebat întotdeauna de ce cei care mânuiesc mai multe limbi, atunci când pot alege, folosesc una sau alta. E cazul Sfântului Francisc care a crescut la Assisi şi a cărui limbă firească era italiana ; a cărui limbă « profesională », ca să-i spun aşa, era latina ; şi totuşi uneori, nu la întâmplare, Sfântul Francisc alege graiul încă fraged de la care, poate iarăşi nu întâmplător, i se trage numele. Când cerşeşte, la Roma, se poate presupune că a nimerit într-un grup de pelerini de dincolo de Alpi şi, tot aşa, atunci când cere, în franceză, prietenilor săi de la Assisi bani de undelemn pentru candelele de la Sfântul Damian se poate presupune că această juneţe înstărită stabilea o legătură de castă printr-o limbă să-i zicem aristocratică. Nu la fel stau lucurile atunci când, după ce şi-a lepădat straiele, semn al vieţii lumeşti, în faţa episcopului de la Assisi, sfântul Francisc străbate, gol puşcă, aşa cum l-a făcut Dumnezeu, străzile oraşului său natal cântând imnuri de slavă Domnului... în franţuzeşte.

Oui, en français. Mais je suis plus émerveillé encore d’apprendre de ses biographes, dont certains étaient ses compagnons, que, je cite, « la langue de ses extases était le français ». Quel français ? Celui de ses lectures de jeunesse, lorsqu’il dévorait, paraît-il, les romans de chevalerie dont sont père lui apportait probablement des copies en revenant de ses voyages. Il était tellement féru de ces histoires nobles et sentimentales qu’à l’adolescence ce Francesco, François, s’était déjà forgé un idéal de vie, il avait déjà établi les principes d’un projet existentiel qui s’est édifié par la suite tel que nous le connaissons dar ale cărui temeiuri veneau din cărţile care lăudau sacrificiul, dragostea de oameni, mila, onoarea, virtutea, curajul..., cărţile acelea franţuzeşti care ne îndeamnă să credem că existenţa unui om se clădeşte după cauze mai înalte decât o trăire vremelnică şi stearpă ..., cărţile acelea franţuzeşti care fac să rodească în noi o sumă de idealuri însămânţate în limba franceză de o literatură pe care azi nu numai că am uitat-o dar ni se întâmplă chiar să o dispreţuim.

Tant pis ou tant mieux, ce n’est pas ma question : en évoquant avec vous les extases en français de Saint François d’Assise, je me pose simplement la question de savoir si la langue dans laquelle je vous parle porte encore, grâce aux écrivains d’aujourd’hui, des germes aussi fertiles, aussi à même de transformer la terre en culture ?

Întrebarea e retorică, fireşte, şi, păţit, las răspunsul în seama cititorilor lui Houellebecq, Beigbeder şi ai celorlalţi autori de succes care luminează azi vitrinele din ce în ce mai virtuale ale literaturii franceze.

 

 

 
Virgil Tǎnase - Cronica bilingvǎ / La Chronique bilingue N° 26.