Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Teatru: Paroles gelées – Cuvinte îngheţate

paroles-gelees_giovannicittadinicesi_015.jpg

credit foto: rond-point des champs elysées

Magazinul teatral urmǎtor, realizat de Matei Vişniec împreunǎ cu Mirella Patureau, are în centrul sǎu un spectacol intitulat „Paroles gelées” (Cuvinte îngheţate). El poate fi vǎzut la Teatrul Rond Point des Champs Elysées pînǎ pe data de  4 aprilie. Este un spectacol realizat de un  regizor tînăr, Jean Bellorini, dupǎ o capodoperǎ a literaturii clasice franceze, romanul Pantagruel, de Rabelais.

 

Matei Vişniec: Spectacolul, intitulat Paroles gelées a fost de fapt creat în 2012 pe scena Teatrului naţional din Toulouse, în co-producţie cu alte importante instituţii implicate în promovarea tînărului teatru, ca de pildă Centre 104 (amintesc că acest centru colaborează cu Fabrica de pensule din Cluj pentru Festivalul „Temps d’images”) şi mai ales Teatrul Gérard Philipe din Saint-Denis, un oraş de banlieue sau din marginea Parisului, teatru al cărui director a devenit Jean Bellorini din ianuarie 2014, la nici 32 de ani. E important poate să amintim că în Franţa. Ministerul Culturii nu ezită să încredinţeze cîrma unui Teatru Naţional unui tînăr creator. Care dealtfel s-a impus cu acest spectacol cînd a primit Premiu Sindicatului Criticii teatrale, revelaţie a anului 2012 şi în 2013 Premiul pentru cea mai bună regie la Palmaresul teatrului în aprilie 2013.

Mirella Patureau: Da, tînărul director nu a venit cu mîinile goale la Saint-Denis. Făcuse deja senzaţie cu un alt specactol, născut tot din frecventarea paginilor clasice, toată trupa e deabia ieşită de pe băncile şcolii: Furtună sub un craniu, după Mizerabilii lui Victor Hugo. Compania sa de teatru, lucrează în echipă cu foşti camarazi de teatru, are un nume care spune mult despre condiţia lor de palizi arlechini, Air de lune, lunatici dar nu numai atît. S-au apucat deci să adapteze şi să joace o versiune după romanul lui Pantagruel,fiul uriaşului Gargantua, care are şi el cartea lui. Nume ce au devenit deja sinonime de forţă telurică, sete nestăvilită de viaţă şi de plăcerile ei, aventuri fabuloase, dezlănţuite şi colcăind de senzualitate, amestec de limbaj "de jos", fără nici o pudoare ipocrită  şi de rafinată erudiţie. O astfel de adaptare scenică presupunea un anume gust pentru o Franţă medievală, în pragul Renaşterii ce va veni. Dificilă şi voioasă sarcină, nu e uşor să trăieşti în tovărăşia unor uriaşi. Bellorini citează un cunoscut critic sovietic, Mihail Bakhtin, care a devenit o referinţă occidentală vorbind despre Rabelais, Bakhtin pune în evidenţă spiritul carnavalesc în scrierile lui Rabelais, adică o lume unde valorile se inversează, josul devine sus şi invers, popularul se opune culturii oficiale, ce oprimă "masele", scria criticul sovietic. Pînă la un punct avea dreptate, dar cartea sa scrisă sub Stalin poate fi citită astăzi mai ales ca o carte despre metodele de subversiune în faţa unei puteri autoritare. Bellorini a căutat însă mai departe de schema puţin depăşită a lui Bakhtin, şi anume el e atras de forţa cuvîntului şi a imaginilor rabelaisiene: pe scurt, a căutat şi a surprins sîmburele de teatralitate ce se ascunde aici, magia acestei lumi, în rezonanţă cu temele din ziua de azi.

Matei Vişniec: Ceea ce m-a fascinat a fost plăcerea cu care sala se lăsa antrenată în acestă lectură ce putea surprinde la început, şoca chiar, deşi e greu să mai şochezi publicul de azi, şi aderenţa la momentele cheie ce se lăsau identificate mai mult sau mai puţin uşor de un public de cunoscător. Rabelais este totuşi studiat în Franţa la şcoală. Pantagruel şi complicii lui traversează marea şi uscatul, străbat ţinuturi imaginare, supravieţuiesc unei furtuni, întîlnesc celebrele oi ale lui Panurge, ce se aruncă în mare ca proastele una după alta, se bat cu războinicii Cîrnaţi, sau Les Andouilles, descoperă în fine Cuvintele îngheţate, voci ale unor popoare dispărute, care se dezgheaţă şi devin sonore cînd sunt descoperite şi atinse, în căutarea oracolului final, cel ce va dezvălui Adevărul...

Mirella Patureau: ...care nu e altul decît la Divine Bouteille, Divina butelcuţă...Da, în deschidere publicul se amuză la un moment gen lever du rideau, scenă ce se joacă înaintea spectacolui în faţa cortinei  şi care are ca scop o punere în temă, sa zicem să dezgheţe sala. Un text destul de celebru, pe care buna cuviinţă nu ne permite să-l cităm în întregime, este vorba de 101 metode de a sfîrşi toaleta sa intimă,vă trimit deci la Gargantua, capitolul 13, tradus cu o cuvenita savoare de foarte eruditul Romulus Vulpescu. Cortina se ridică apoi şi încep nemaiponitele aventuri, călătoriile lui Pantagruel, sau cartea a IV-a: într-un decor dominat de tema acvatică, o piscină acoperă o parte din scenă, 13 actori şi muzicieni se bălăcesc, se tîrîie, sar peste, o traversează în zbor, o luptă corp la corp cu cuvintele, cu imaginile, un periplu iniţiatic, unde scatalogia nu îneacă poezia, unde plăcerea jocului nu sugrumă metafizica...Prima scenă, care nu e legată de tema apei, este cea a festinului gargantuesc, ca să-i spunem pe nume de acuma. Festinul acesta, spre deosebie de restul spectacolului construit mult mai teatral, este un festin de cuvinte, care au bineînţeles forţa lor. Ceea ce m-a făcut să mă gîndesc cu nostalgie la spectacolul lui Silviu Purcărete Cumnata lui Pantagruel, uriaş festin cannibal, unde oamenii deveneau aluat, pîini, erau devoraţi cu sălbăticie, femeile erau puicuţe comestibile, carnea umană era supusă la o  subtilă dar violentă transubstanţiere. Căci Purcărete nu adapta cuminte textul lui Rabelais, îl trecea parcă printr-un alambic, extrăgînd teme, motive, adică esenţa. Se revenim la Cuvintele îngheţate, spectacolul, ca şi cartea, imensă, ce pare că nu se va sfărşi decît cu sfîrşitul lumii, spectacolul lui Bellorini are mai multre finaluri. Eu m-aş fi mulţimit cu sfaturile lui Gargantua către fiul său, Pantagruel, un veritabil imn renascentist adus inteligenţei şi culturii umane, pe care-l ascultă toţi, adunaţi în jurul unui vechi post de radio...

Matei Vişniec: Cred că principalul merit al acestui spectacol este tocmai acest amestec de plăcere ludică, dezlănţuită a tinerilor actori, în mijlocul cărora l-aş aminti pe Jacques Hadjaje, ce aduce o anume înţelepciune a vîrstei, plăcere a jocului dublată de aceste accente de poezie şi tulburătoare nelinişte, a tuturor căutărilor.